“Servilismul modern este voluntar, susținut de acei sclavi care se târăsc la suprafața pământului. Ei cumpără mărfurile care îi înrobesc pe zi ce trece, tot mai mult. Sclavii aleargă după slujbe alienatoare care le sunt date cu multă delicatețe, dacă dovedesc că sunt suficient de îmblănziți. Ei aleg stăpânii cărora să li se supună. Pentru ca această tragedie absurdă să se întâmple, a fost necesar ca sclavii să fie deposedați de conștientizarea propriei exploatări și alienări. Aceasta este bizara modernitate a timpurilor noastre. Contrar sclavilor din antichitate, servitorilor din Evul Mediu sau clasei muncitoare din prima revoluție industrială, astăzi vedem oameni care sunt total înrobiți.” – Jean-François Brient e Victor León Fuentes
Capitol I: Epigraf
“Optimismul meu se bazează pe certitudinea că această civilizaţie se va prăbuşi. Pesimismul meu vine din tot ceea ce face această civilizaţie pentru a ne antrena în propria-i prăbuşire.”
Capitol II: Servitudine voluntară
“Ce epocă îngrozitoare, aceea în care idioţii îi conduc pe orbi.” William Shakespeare
Servitutea modernă este o servitute voluntară,consimţită de mulţimea de sclavi care se târăsc pe suprafaţa pământului.Ei îşi cumpără toţi, la fel, mărfurile care îi aservesc tot mai mult.Ei aleargă toţi către o muncă tot mereu mai alienantă, care li se oferă printr-un consimţământ generos,dacă sunt suficient de cuminţi. Ei înşişi aleg stăpânii pe care îi vor servi. Pentru că această tragedie amestecată cu absurditate să poata fi pusă în practică,a trebuit mai întâi ca să li se extirpe membrilor acestei clase,orice urmă a constiinţei legate de exploatarea şi alienarea ei. Iată deci strania modernitate a epocii noastre. Spre deosebire de sclavii din Antichitate, de şerbii din Evul-Mediu sau de muncitorii primelor revoluţii industriale, ne aflăm astăzi în faţa unei clase total aservite, dar care nu ştie acest lucru,sau care mai degrabă nu vrea să-l ştie. Prin consecinţă, ei nu cunosc revolta,care ar trebui să fie singura reacţie legitimă a celui exploatat. Ei acceptă fără crâcnire viaţa jalnică ce le-a fost construită. Renunţarea şi resemnarea sunt sursele nefericirii lor.
Iată visul nefericit al sclavilor moderni care nu aspiră, în final, decât să se lase prinşi în hora macabră a sistemului de alienare.
Opresiunea se modernizează întinzându-şi pretutindeni formele de mistificare ce permit mascarea condiţiei de sclav.
A arăta lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum sunt prezentate de către putere reprezintă subversiunea sub forma ei cea mai autentică.
Numai adevărul este revoluţionar.
Capitol III: Planificare teritorială şi locuinţe
“Urbanismul reprezintă această luare în posesie a mediului natural şi uman de către capitalism care, dezvoltându-se logic într-o dominaţie absolută, poate şi trebuie să refacă acum totalitatea spaţiului,ca propriul sau decor.” Guy Debord, Societatea spectacolului.
Pe măsură ce-şi construiesc lumea prin efortul muncii lor alienate, decorul acestei lumi devine închisoarea în care vor trebui să trăiască. O lume sordidă, fără gust şi miros, ce poartă în ea mizeria modului de producţie dominant.
Acest decor este într-o construcţie fără sfârşit. Nimic nu e stabil aici. Reflecţia permanentă a spaţiului care ne înconjoară îşi găseşte justificarea în amnezia generalizată şi în insecuritatea în care trebuie să trăiască locuitorii săi. Totul trebuie refăcut în aşa fel încât să reflecte cât mai bine imaginea sistemului:lumea devine pe zi ce trece tot mai murdară şi mai zgomotoasă, precum o uzină.
Fiecare parcelă din această lume aparţine statului sau unui particular. Apartenenţa excusivă a pământului,acest jaf social, se găseşte materializat în omniprezenţa zidurilor de demarcaţie,a porţilor, gardurilor, barierelor şi frontierelor…Sunt urmele vizibile ale acestei separaţii care invadează totul.
Însă în paralel, unificarea spaţiilor conform intereselor culturii de piaţă este marele obiectiv al tristei noastre epoci. Lumea trebuie să devină o imensă autostradă, optimizată la extrem pentru a facilita transportul mărfurilor. Orice obstacol, natural sau uman, trebuie distrus.
Habitatul în care se înghesuie această masă servilă este imaginea vieţii fiecăruia din ei:acesta se aseamănă cu cuştile,cu închisorile, cu cavernele. Dar spre deosebire de sclavi sau deţinuţi, exploataţii timpurilor moderne trebuie să-şi plătească cuşca pe care o locuiesc.
“Căci nu este omul cel ce a devenit anormal, ci lumea în care trăieşte.” Antonin Artaud
Capitol IV: Bunuri de larg consum
“O marfă poate părea, la prima vedere,un lucru trivial, ce se înţelege de la sine. Analiza noastră a arătat, din contră, că este un lucru foarte complex, plin de subtilităţi metafizice şi de justificări teologice” Karl Marx, Le Capital, capitol I, carta 4.
În această locuinţă strâmtă şi lugubră sunt înghesuite noile mărfuri care ar trebui, conform mesajelor publicitare omniprezente, să-i aducă fericirea şi împlinirea. Dar, cu cât acumulează mai multe mărfuri,cu atât posibilitatea ca într-o zi să atingă fericirea se îndepartează de el.
“La ce-i foloseşte unui om să posede totul, dacă îşi pierde sufletul” Marc 8 ; 36
Marfa, ideologică prin esenţă, deposedează de muncă să pe cel ce a produs-o şi deposedează de viaţa sa pe cel care o consumă. În sistemul economic dominant, nu cererea este cea care condiţionează ofertă, ci oferta cea care determină cererea. În acest fel, de o manieră periodică, noi nevoi sunt create, pentru ca rapid acestea să fie considerate nevoi vitale de imensa majoritate a populaţiei: a fost radioul la început, apoi al maşina, televizorul, calculatorul, iar acum telefonul celular.
Toate aceste mărfuri, distribuite masiv într-un interval de timp foarte limitat, modifică în profunzime relaţiile umane: ele servesc, pe de o parte, de a izola un pic mai mult oamenii de semenii lor, iar pe de alta parte sunt folosite pentru a difuza mesajele dominante ale sistemului. Lucrurile pe care le posedăm sfârşesc prin a ne poseda.
Capitol V: Sursa de hrană
“Ceea ce este hrana pentru unul este otravă pentru altul.” Paracelse
În special momentele din zi când sclavul modern se hrăneşte ilustrează cel mai bine starea de decrepitudine în care acesta a ajuns. Dispunând de un timp mereu mai limitat pentru a-şi prepara şi îngurgita hrana, el este redus la consumul gen “hai-repede-repede” al produselor industriei agro-chimice. El rătăceşte prin supermarketuri în căutarea hranei de calitate tot mai îndoielnică, pe care societatea falsei abundente consimte să i-o dea. Dar chiar şi aici, posibilitatea lui de a alege este numai o iluzie. Abundenţa produselor alimentare nu ascunde decât degradarea şi falsificarea acestora. Nu este vorba, evident, decât de produse modificate genetic, un melanj de coloranţi şi conservanţi, de pesticide, de hormoni şi alte invenţii ale modernităţii. Plăcerea imediată este regula modului de alimentaţie dominant, ca de altfel regula tuturor formelor de consum. Iar consecinţele ne sunt la îndemână pentru a ilustra această manieră de a se alimenta.
Dar mai ales în faţa săraciei unui mare procent din populaţie, omul occidental se bucură de poziţia sa şi de consumul său frenetic. Cu toatea acestea, mizeria este prezentă peste tot unde domneşte societatea totalitară de piaţă. Lipsurile reprezintă reversul medaliei falsei abundenţe. Iar într-un sistem care defineşte inegalitatea drept un criteriu de progres, chiar dacă producţia agro-chimică este suficientă pentru a hrăni totalitatea populaţiei mondiale, foamea nu va trebui niciodată să dispară.
“Ei au fost convinşi că omul, specia cea mai păcătoasă din toate, domină creaţia. Toate celelalte creaturi n-ar fi fost create decât pentru a-i furniza hrana, blănurile, pentru a fi martirizate, exterminate” Isaac Bashevis Singer
Cealaltă consecinţă a falsei abundenţe alimentare este generalizarea uzinelor concentraţionale şi exterminarea masivă şi barbară a speciilor care servesc la hrănirea sclavilor. Acolo se găseşte esenţa însăşi a modului de producţie dominant. Viaţa şi umanitatea nu rezistă în faţa dorinţei de profit a câtorva.
Capitol VI: Distrugerea mediului
“Este foarte trist când ne gândim că natura vorbeşte iar omul nu o ascultă” Victor Hugo
Jefuirea resurselor planetei, producţia abundentă de energie şi de mărfuri,gunoaiele şi alte deşeuri ale consumului ostentativ afectează grav şansele de supravieţuire ale Pământului şi ale speciilor care îl populează. Dar pentru a lăsa libertate totală de desfăşurare capitalismului sălbatic, creşterea nu trebuie să se oprească niciodată. Trebuie să producem, să producem şi iar să re-producem.
Iar astăzi, aceiaşi poluatori se prezintă drept salvatorii potenţiali ai planetei. Aceşti imbecili ai show-business-ului subventionaţi de firmele multinaţionale încearcă se ne convingă că o simplă schimbare a obiceiurilor noastre de viaţă va fi suficientă pentru a salva planeta de la dezastru. Şi în timp ce ne culpabilizează, ei continuă să ne polueze fără încetare mediul înconjurător şi spiritul. Aceste biete teze pseudo-ecologiste sunt reluate în cor de toţi politicienii veroşi, precum un slogan publicitar. Dar ei se feresc totdeauna de a propune o schimbare radicală în sistemul de producţie. Ca întotdeauna, este vorba de a schimba câteva detalii pentru că totul să poată rămâne neschimbat, ca înainte.
Capitol VII: Munca
Munca, Travail (fr.), din latinul “Tri Palium”:”trei piloni”, vechi instrument de tortură
Dar pentru a intra în hora consumului frenetic este nevoie de bani, iar pentru a avea bani, trebuie să munceşti, adică să te vinzi. Sistemul dominant a făcut din muncă principala sa valoare. Iar sclavii trebuie să muncească tot mereu mai mult pentru a-şi plăti, pe credit, viaţa mizerabilă. Ei se epuizează muncind, pierd marea parte a forţei lor vitale şi se supun celor mai rele umilinţe. Îşi risipesc întreaga viaţă făcând o activitate obositoare şi plicticoasă, pentru profitul câtorva.
Şomajul modern a fost inventat pentru a ne înfricoşa sau pentru a mulţumi fără încetare puterii de a se fi arătat generoasă cu noi. Ce ne-am face fără această tortură care este munca? Fără aceste activităţi alienante ce ne sunt prezentate ca o eliberare. Câtă degradare şi câtă mizerie!
Sub presiunea permanentă a cronometrului, fiecare gest al sclavilor este calculat în scopul creşterii productivităţii. Organizarea ştiinţifică a muncii constituie esenţa însăşi a deposedării muncitorilor pe de o parte de fructul muncii lor, iar pe de alta parte de timpul pe care-l petrec cu producerea în mod automatic a mărfurilor şi serviciilor. Rolul angajaţilor se confundă cu cel al maşinilor din uzine, cu cel al ordinatoarelor din birouri. Timpul plătit nu se mai întoarce.
Astfel, fiecărui angajat îi este atribuită o sarcină repetitivă, fie intelectuală, fie fizică. El este specialist în domeniul său de producţie. Această specializare se regăseşte, la nivelul planetei, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii.Se concepe în occident, se produce în Asia şi se moare în Africa.
Capitol VIII: Colonizarea tuturor aspectelor vieţii
“Omul, în ansamblul sau, este condiţionat comportamentului productiv prin organizarea muncii, iar în afara uzinei el îşi păstrează aceeaşi piele şi acelaşi cap.” Christophe Dejours
Sclavul modern ar fi putut să se mulţumească cu servitutea sa la lucru, dar pe măsură ce sistemul de producţie colonizează toate sectoarele vieţii, “dominatul” îşi pierde timpul sau liber în distracţii, divertismente şi vacanţe organizate. Nici un moment al cotidianului său nu scapă dominării sistemului. Fiecare clipă a vieţii sale este invadată. Este un sclav la timp plin.
Capitol IX: Medicamentele şi sănătatea
“Medicina te face să mori lent.” Plutarh
Degradarea generalizată a mediului său, a aerului pe care îl respiră şi a hranei pe care o consumă, stresul condiţiilor de muncă şi ansamblul vieţii sale sociale sunt la originea noilor boli ale sclavului modern.
El este bolnav de condiţia sa servilă şi nici o medicină nu va putea vreodată remedia acest rău. Singură, doar eliberarea completă de condiţia în care se găseşte prins îi poate permite sclavului modern să se elibereze de suferinţele sale.
Medicina occidentală nu cunoaşte decât un singur remediu în faţa durerilor de care suferă sclavul modern: Mutilarea. Pacienţii medicinei de piaţă sunt trataţi prin chirurgie, antibiotice sau chimioterapii. Se atacă doar consecinţele răului,fără a-i căuta niciodată cauza. Un lucru este înţeles, odată ce este explicat:o atare cercetare a cauzelor ar duce inevitabil către o condamnare fără drept de apel a organizării sociale în ansamblul ei.
Tot aşa cum a transformat toate detaliile lumii noastre în marfă, sistemul actual a făcut din corpul nostru tot o marfă, un obiect de studiu şi de experienţă pentru ucenicii vrăjitori ai medicinei de piaţă şi ai biologiei moleculare. Astfel, stăpânii actuali ai lumii sunt deja pregătiţi pentru brevetarea viului, a vieţii.
Descifrarea completă a ADN-ului genomului uman reprezintă punctul de plecare pentru o nouă strategie pusă în practică de către putere. Decodarea genomului uman nu are ca scop decât amplificarea considerabilă a formelor de dominare şi control.
Corpul nostru, la rândul lui, după multe alte lucruri, ne-a scăpat de sub control.
Capitol X: Ascultarea, ca a doua natură
“Prin supunere se dezvoltă reflexele de servitute.” Anonim
Ce-i mai bun din viaţa sa îi scapă, dar el continuă tot aşa căci are dintotdeauna obişnuinţa de a se supune. Supunerea a devenit a doua sa natură. El se supune fără a şti de ce, ci pentru simplul fapt că ştie că trebuie să se supună. Supunere, producţie şi consum, iata tripticul care-i domină viaţa. El se supune părinţilor, profesorilor, şefilor, patronilor, comercianţilor. El se supune legii şi forţelor de ordine. El se supune tuturor puterilor, căci el nu ştie să facă nimic altceva. Nesupunerea îl înspăimântă mai tare decât orice, căci nesupunerea înseamnă risc, aventură, schimbare. Dar aşa cum copilul se panichează când îşi pierde din vedere părinţii, tot aşa sclavul modern este pierdut fără puterea care l-a creat. Şi atunci continuă să se supună.
Frica este cea care face din noi sclavi şi tot ea ne menţine în această condiţie. Ne înclinăm în faţa stăpânilor lumii, acceptăm această viaţă plină de umilinţe şi de mizerie doar de frică.
Şi totuşi dispunem de forţa numerică în faţa acestei minorităţi care guvernează. Forţa lor nu vine de la poliţia care-i serveşte ci din consimţământul nostru. Ne justificăm laşitatea în faţa înfruntării legitime a forţelor care ne oprimă printr-un discurs plin de umanism moralizator. Refuzul violenţei revoluţionare este bine ancorat în spiritele celor ce se opun sistemului în numele valorilor pe care chiar sistemul ni le-a inoculat.
Însă puterea nu ezită niciodată de a utiliza violenţa atunci când se pune problema de a-şi conserva supremaţia.
Capitol XI: Aplicarea şi monitorizarea
“Sub un guvern care arestează şi închide pe nedrept, locul omului cinstit este,de asemenea, în închisoare.” Henry David Thoreau, Nesupunerea civilă.
Exista totuşi, încă, indivizi care scapă controlului conştiinţelor. Dar aceştia sunt sub supraveghere. Orice formă de răzvrătire şi de rezistenţă este automat definită ca activitate deviantă sau teroristă. Libertatea nu există decât pentru cei care apără imperativele societăţii de piaţă. Opoziţia reală contra regimului dominant este, de acum înainte, complet clandestină. Pentru aceşti opozanţi, represiunea este regula de bază. Iar tăcerea majorităţii sclavilor în faţa acestei represiuni este rezultatul campaniilor politice şi de media care neagă existenţa conflictulului din societatea reală.
Capitol XII: Banii
“Iar ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei constiinţe curate.” Nietzsche, Aurora
Tot aşa precum fiinţele oprimate ale istoriei, sclavul modern are nevoie de mistică şi de Zeul său pentru a anestezia răul care-l invadează şi suferinţa care-l striveşte. Însă acest Zeu, căruia şi-a văndut sufletul, nu este nimic altceva decât neant. O bucată de hârtie, un număr care are sens numai pentru că toată lumea a decis ca să-i dea unul. Pentru acest nou Zeu el studiază, munceşte, se luptă şi se vinde. Pentru acest nou Zeu el abandonează orice valori şi este gata să facă orice. El crede că posedând mulţi bani se va elibera de constrângerile în care se simte închis. Ca şi când posesia ar merge mână în mână cu libertatea. Eliberarea vine dintr-o asceză care vine din stăpânirea de sine, din dorinţa şi din voinţa de a acţiona. Eliberarea se află în A FI, nu în A AVEA. Dar pentru aceasta e nevoie de hotărârea de a nu mai servi, de a nu mai fi supus. Trebuie să rupă cu o obişnuinţa pe care nimeni, se pare, nu îndrăzneşte să o discute.
Capitol XIII: Fără alternativă la organizarea socială dominantă
Acta est fabula
Sclavul modern este convins că nu există alternativă la organizarea prezentă a lumii. El se resemnează să ducă o astfel de viaţă, căci crede că nu poate exista o alta pentru el. În aceasta stă forţa prezentei dominări: în întreţinerea iluziei ca acest sistem care a colonizat întregul glob reprezintă sfârşitul istoriei. Clasa dominată a fost făcută să creadă că a se adapta la ideologia puterii este echivalent cu a se adapta lumii aşa cum este şi aşa cum a fost dintotdeauna. A visa la un alt fel de lume a devenit o crimă condamnată unanim de către toate media şi toate puterile. Criminalul este de fapt cel ce contribuie, conştient sau nu, la demenţa structurii sociale dominante. Nu este nebunie mai mare decât cea a sistemului actual.
Capitol XIV: Imaginea de sine
“Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, oh, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!” Vechiul Testament, Daniel 3 :18
În faţa dezolantei lumi reale, sistemul trebuie să colonizeze în totalitate conştiinţa sclavilor. Asa se face că, în sistemul dominant, forţele de represiune sunt precedate de şantaj care, încă din copilărie îşi indeplineşte misiunea de formare a sclavilor. Ei trebuie să-şi uite condiţia servilă, închisoarea şi viaţa mizerabilă. E de ajuns să vezi această mulţime hipnotizată conectată la toate ecranele ce îi insoţesc pas cu pas în viaţa cotidiană. Ei îşi deturnează insatisfacţia permanentă prin reflexul manipulat de a visa la o viaţă luxoasă, la câştiguri de bani fabuloase, la glorie şi la aventură. Dar visele lor sunt tot atât de lamentabile ca şi viaţa lor de mizerie.
Există imagini pretutindeni, pentru orice şi pentru oricine. Ele poartă în ele mesajul ideologic al societăţii moderne şi servesc ca instrument de unificare şi de propagandă. Ele se înmulţesc tot mai mult pe măsură ce omul este deposedat de lumea şi de viaţa sa. Copilul este prima ţintă a acestor imagini, caci libertatea trebuie sufocată încă din leagăn. Acesta trebuie să devină un idiot, să i se înăbuse orice formă de reflexie şi de critică. Toate acestea se fac, desigur, cu complicitatea deconcertantă a propriilor părinţi, care nu pot opune vreo rezistenţă forţei cumulate de lovire a tuturor mijloacelor moderne de comunicare. Cumpără chiar ei înşişi toate mărfurile necesare aservirii propriilor copii. Ei abdică din rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-i pe aceştia în bloc sistemului de abrutizare şi de mediocritate.
Există imagini pentru toate vârstele şi pentru toate clasele sociale. Iar sclavii moderni confundă aceste imagini cu cultura şi chiar cu arta. Pentru a epuiza stocurile de mărfuri se face apel la instinctele cele mai josnice. Iar femeia este, o dată în plus, cea care plăteşte cel mai scump preţ, dublu sclavă în societatea de consum. Ea este redusă la condiţia de simplu obiect de consum. Revolta însăşi a devenit o imagine care se vinde pentru a-i distruge mai eficient potenţialul subversiv. Imaginea este întotdeauna forma de comunicare cea mai simplă şi cea mai eficace. Cu ajutorul ei se construiesc modele, se abrutizează şi se mint masele, li se crează frustrari. Ideologia de piaţă se difuzează prin intermediul imaginilor, căci se urmăreşte mereu acelaşi obiectiv: Să SE VâNDă. Modele de viaţă sau de produse, comportamente sau mărfuri, nu are importanţă ce, important este Să SE VâNDă!
Capitol XV: Divertisment
“TV brutalizat cei care privesc, nu cei care sunt” Patrick Poivre d’Arvor
Aceşti sărmani oameni se distrează, dar acest divertisment serveşte doar pentru a distrage atenţia de la adevăratul rău care îi striveşte. Aceşti sclavi şi-au lăsat viaţa pe mâna altora, pentru a face ce vor cu ea şi se prefac chiar că sunt mândri de acest lucru. Încearcă în van să-şi arate satisfacţia, căci nu pot păcăli pe nimeni. Nu reuşesc să se păcălească nici chiar pe ei înşişi când îşi privesc reflexia de gheaţă din oglindă. Astfel îşi pierd ei timpul privind la nişte imbecili care încearcă să-i facă să râdă, să cânte, să viseze sau să plângă.
Prin canalele de sport sclavul modern este făcut să simtă succesul şi eşecul, forţele şi victoriile pe care nu le-au experimentat niciodată pe viu,în viaţa lor de zi cu zi. Ei trăiesc prin procură, prin împrumut, o viaţă de mâna a 2-a în faţa televizorului. În timp ce odinioară, împărăţii Romei antice cumpărau supunerea poporului cu pâine şi cu circ, în ziua de azi tăcerea sclavilor este cumpărată cu divertisment şi consum de vid.
Capitol XVI: Limba şi comunicarea
“Credem că stăpânim cuvintele, dar de fapt cuvintele sunt cele care ne stăpânesc pe noi.” Alain Rey
Dominarea conştiinţelor trece, în mod esenţial, prin folosirea viciată a limbajului de către clasa dominantă economic şi social. Fiind proprietara ansamblului mijloacelor de comunicare, puterea difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate atribuite cuvintelor.
Cuvintele sunt prezentate ca a fi neutre, iar definiţia lor că a fi evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemnează mereu alte lucruri decât realitatea vieţii.
Este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbajul acceptării pasive a lucrurilor aşa cum sunt şi cum trebuie să rămână. Cuvintele sunt lacheii sistemului dominant de organizare a vieţii. Însuşi simplul fapt de a le folosi limbajul puterii ne condamnă la neputinţă.
Rezolvarea problemei limbajului se află în centrul luptei pentru emanciparea omenirii. Nu este doar o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, ci este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă.
Numai printr-o re-apropiere a limbajului şi a comunicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale. Doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic. În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare din noi şi reprezintă forţa care ne uneşte.
Capitol XVII: Iluzia votului şi a democraţiei parlamentare
“A vota înseamnă a abdica.” Élisée Reclus
Cu toate acestea, sclavii moderni sunt convinşi că sunt buni cetăţeni. Ei cred că îi votează şi decid liber pe cei care îi vor conduce. Ca şi cum ar avea posibilitatea de a alege cu adevărat. Alegerea lor nu este de fapt decât o iluzie. Credeţi că este vreo diferenţă fundamentală între proiectele societăţii în care veţi trăi atunci când trebuie să alegeţi între PS şi UMP în Franţa, între democraţi şi republicani în SUA, între laburişti şi conservatori în Anglia? În fapt, nu există opoziţie reală, căci partidele politice dominante sunt într-un total acord în ceea ce priveşte esenţialul: conservarea societăţii de piaţă existente.
Nu există partide politice, succeptibile de a acceda la putere, care să pună în discuţie dogma societăţii de piaţă. Iar aceste partide dominante, cu complicitatea mass-mediei, monopolizează scena politică. Ei se ceartă pe detalii fără importanţă, în timp ce tot restul rămâne neschimbat. În fapt ei îşi dispută scaunele şi funcţiile oferite de către sistemul parlamentar de piaţă. Aceste certuri penibile sunt difuzate pe toate canalele media în scopul de a distrage atenţia de la adevărata dezbatere asupra alegerii societăţii în care dorim să trăim. Superficialitatea şi trivialitaţile eclipsează profunzimea înfruntărilor de idei. Toate acestea nu se aseamănă, nici pe departe, cu democraţia.
Democraţia reala se defineşte, înainte de toate, prin participarea masivă a cetăţenilor la gestionarea treburilor cetăţii. Ea este directă şi participativă. Ea îşi găseşte expresia cea mai autentică în adunarea populară şi în dialogul permanent asupra organizării vieţii în comun. Forma reprezentativă şi parlamentară, care uzurpă numele de democraţie, limitează puterea cetăţenilor la simplul drept de vot, adică la nimic, atâta timp cât alegerea între gri deschis şi gri închis nu reprezintă o veritabilă alegere. Scaunele parlamentare sunt ocupate, în imensa lor majoritate, de către clasa economică dominantă, fie ea de dreapta sau de pretinsă stângă social-democrată.
Puterea nu trebuie cucerită, ci de distrusă. Ea este tiranică prin natura sa, fie că este exercitată de un rege, de un dictator sau de un preşedinte ales. Singura diferenţă, în cazul “democraţiei” parlamentare, este că sclavilor le este creată iluzia ca îşi aleg ei înşişi stăpânul pe care îl vor servi. Votul a făcut din ei complici ai tiraniei care îi oprimă. Ei sunt sclavi nu din cauză că există stăpânii, ci exista stăpâni pentru că ei au ales să rămână sclavi.
Capitol XVIII: Sistemul comercial totalitar
“Natura nu a creat nici stăpâni, nici sclavi, Iar eu nu doresc nici să dau, nici să primesc legi.” Denis Diderot
Sistemul dominant se defineşte, deci, prin omniprezenţa ideologiei sale de piaţă. Aceasta ocupă, rând pe rând, întreg spaţiul şi toate sectoarele de activitate. Iar ea nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: “Produceţi, vindeţi, consumaţi, acumulaţi!” Ea reduce ansamblul raporturilor umane la raporturi de piaţă şi consideră planeta noastră drept o simplă marfă. Datoria pe care ne-o impune este munca servilă. Singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Singurul Dumnezeu pe care-l venerează este banul.
Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Tribuna, scena, ecranul aparţin oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestei lumi, a sistemului, este înnecată în torentul mediatic care determină ce este bine şi ce este rău, ce putem vedea şi ce nu.
Ommiprezenţa ideologiei, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, partidul unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile, represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma omul şi lumea. Iată chipul real al totalitarismului modern numit “democraţie liberală” căruia acum trebuie să-i spunem pe adevăratul său nume: Sistemul Totalitar de Piaţă.
Omul, societatea şi întreaga planetă servesc acestei ideologii. Sistemul totalitar de piaţă a realizat, deci, ceea ce nici o altă formă de totalitarism nu a putut face înaintea lui: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Astăzi exilul a devenit imposibil.
Capitol XIX: Perspective
Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii, revolta ia forma unui război social. Manifestaţiile reapar, anunţând revoluţia ce va veni. Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu este o chestie de opţiune, ci este o necesitate, într-o lume care se ştie condamnată. Deoarece puterea este pretudindeni, ea trebuie combătută oricând şi oriunde.
Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie, trebuie ca subiectivităţile să se unească într-un front comun.
Trebuie să lucrăm la unirea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştiinţa eşecurilor noastre trecute. Nici reformismul steril, nici birocraţia totalitară nu pot reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesar să inventăm noi forme de organizare şi de luptă.
Autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă la nivelul comunei constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie anti-ierarhică, atât în formă, cât şi în conţinut.
Capitol XX: Epilog
“Oh, Domnilor, timpul vieţii este scurt… Iar dacă trăim, o facem pentru a călca pe capete de regi.” William Shakespeare
sursa: integritate.wordpress.com
Adauga comentariu