„Nu suntem marfă în mâinile politicienilor şi bancherilor”

Aproape 5 milioane de şomeri, cu un procentaj al şomajului între tineri de 43% (cu o rată foarte ridicată a şomajului între absolvenți universitari, fără a lua în calcul miile de tineri care realizează munci inferioare pregătirii lor, fiind lăudaţi cu cinism pentru elasticitatea de care dau dovadă). Lângă ei 62-63% dintre angajați trăiesc cu mai puţin de o mie de euro pe lună (conform raportului Ministerului Fiscal, GESTHA), în timp ce retribuţiile managerilor marilor firme din IBEX 35 au crescut cu 45% în ultimii ani, în ciuda măsurilor de austeritate. Mai mult de 230 000 de familii date afară din propriile case pentru incapacitatea de plată a creditului ipotecar, rămaşi pe drumuri însă datori în continuare băncii. În Catalunya, spitalele se închid, conform măsurilor anunţate înainte de alegeri şi puse în aplicare tacit pentru a nu pierde voturi.

Universităţile sunt transformate în companii conform criteriilor Bologna, cu facultăţile din domenii umaniste comasate, dacă nu desfiinţate, programele de lucru de 12 ore de multe ori au o remunerație de 6 ore şi un dureros etc… Perplexitatea şi apatia în fața situației s-a transformat în rutina multor oameni. Frica de şomaj, lipsa unei minime solidarizări sociale cu cei concediaţi, masa imensă de lucrători care se agaţă cu disperare de menţinerea postului fiind dispuşi să accepte orice nivel de degradare a drepturilor şi condiţiilor de muncă, culpabilizarea indirectă a angajaților, viitorii disponibilizați, de lipsă de productivitate, încât ei înşişi au ajuns să simtă mai degrabă ruşine pentru situaţia lor decât indignare. Această situație a generat în ultimii doi ani în Spania o atmosferă de disperare lentă şi neputincioasă în care trâmbiţează un singur discurs ideologic: nu există altă alternativă decât strângerea curelei, aplicarea măsurilor de austeritate şi renunţarea la drepturile sociale – sănătate, educaţie, cultură – văzute deja ca nişte privilegii.

În urma mai multor luni de indignare virtuală prin reţelele sociale, tinerii şi nu numai ei au decis să iasă în stradă: există şi nu se identifică cu un sistem care nu-i mai reprezintă, în care aşa numita democraţie serveşte intereselor financiare. Platforma democraciarealya, (Democraţie adevărată, acum!) a lansat propunerea de a participa la o demonstraţie colectivă în 60 de oraşe ale Spaniei pe data de 15 mai, cu deviza „Nu suntem marfă în mâinile politicienilor şi bancherilor” Deşi se credea ca vor fi mobilizate puţine persoane, se estimează că mai mult de 130 000 de oameni au ieşit duminică în stradă în toată Spania pentru a arăta că sunt cetăţeni, nu doar consumatori şi că doresc o schimbare nu doar cu un caracter electoral, ci o schimbare radicală a sistemului. „El capitalismo necesita un reset” (Capitalismul trebuie resetat) Nu nemulţumirea faţă de un partid sau altul, nu indignarea faţă de măsurile de austeritate, ci un alt model de societate şi sfârşitul sistemului politic bipartid au constituit baza revendicărilor. Menționez că în  Spania există două partide politice la nivel naţional care îşi dispută voturile: Partidul Popular, conservator, adept al politicilor neoliberale şi Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, aflat acum la conducere. În ultimul timp, datorită lipsei de coeziune a discursului oficial al partidelor politice, platformele Internet s-au transformat într-un spaţiu de dezbatere şi solidarizare pe măsură ce tot mai multe organizaţii au aderat la manifestul mișcării democraciarealya, printre care şi ATTAC. Rezistenţa mişcării și amploarea ei rezindă în faptul că nimeni nu-i reprezintă pe indignaţi. Nu există o ideologie concretă în spatele mișcării, ci doar dorința a mii de oameni de a schimba o situație considerată de discursul oficial ca fiind sigura posibilă. Circulând în reţea, indignarea se gestionează şi se propagă de la sine, nu este direcţionată sau canalizată de un anumit partid politic, ci e o „revoluţie a bunului-simţ” împotriva unui sistem cinic faţă de cetăţeni. Tot mai multe persoane devin conștiente de necesitatea abordării critice a sistemului actual.

Demonstrația din data de 15 mai, numită de mass-media din Spania 15M, nu a fost o demonstraţie apolitică, așa cum presa oficială a încercat să o discrediteze, ci o demonstraţie împotriva sistemului văzut ca unic detonant al crizei. S-a cerut votul responsabil pentru alegerile de duminică şi participarea la vot. Manifestaţia nu a fost organizată de niciun partid politic, nici de sindicate. Miile de oameni care au ieşit în stradă au diverse ideologii, însă protestul lor vizează însăşi fundamentul unei democraţii în care cetăţeanul simplu nu mai este băgat prea mult în seamă. Se revendică drepturi de bază: locuinţă, sănătate, educaţie şi încetarea speculei cu prețul materiilor prime și al alimentelor. Deşi au fost acuzaţi ca nu sunt în stare să propună mai nimic, manifestul platformei are mai multe propuneri concrete decât programele partidelor angajate în cursa electorală, care doar îşi atribuie rolul de manageri ai ieşirii din criza economică, fără a concretiza prea mult şi metodele. Voi cita câteva dintre propunerile manifestului democraciarealya.es:

1. Eliminarea privilegiilor clasei politice.

2. Controlul şomajului

Siguranța locului de muncă: interzicerea concedierilor colective sau din motive obiective în marile companii care înregistrează beneficii.

3. Dreptul la locuinţă

Se propune exproprierea de către Stat a stocului de locuinţe care a fost construit în timpul perioadei de boom imobiliar şi care nu s-au vândut, pentru a fi distribuite în regim de închiriere.

În Spania există peste 1 milion de locuinţe construite în timpul boomului imobiliar care nu au fost vândute şi care continuă să aibă preţuri inaccesibile pentru majoritatea populaţiei. În acelaşi timp, tinerii locuiesc cu părinţii până la vârste înaintate datorită chiriilor excesive.

4. Servicii publice de calitate.

Serviciile sanitare publice sunt parţial privatizate, se reduce bugetul destinat acestora de către Administraţiile publice, obligând indirect cetăţeanul să aleagă asigurări private.

5. Controlul entităţilor bancare.

Se propune ca entităţile bancare care au dificultăţi să fie naţionalizate pentru a se constitui o bancă publică cu un control social. De asemenea, se solicită restituirea către bugetul public a capitalului aportat băncilor şi impozitarea tranzacţiilor financiare.

6. În ceea ce priveşte fiscalitatea, se solicită creşterea impozitelor aplicate băncilor şi marilor capitaluri.

7. Libertatea cetăţenilor şi democraţie participativă

8. Reducerea cheltuielilor militare.

După demonstraţia de duminica trecută, în cursul săptămânii au continuat protestele în pieţele oraşelor, cu o afluenţă masivă în Madrid şi Barcelona. S-au instalat corturi și s-au organizat mese de dezbateri în piețe, participanții provenind din diferite asociații și având diferite platforme revendicative. La nivel instituţional, politicienii nu au fost capabili să înţeleagă nimic din ce se întâmplă: dacă mai întâi spuneau că protestatarii nu merită băgaţi în seamă, fiind utopicii dintotdeauna care nu şi-au găsit locul în sistem, ulterior i-au considerat periculoşi, tineri fără propuneri (da, vă înţelegem, sunteţi indignaţi, dar ce propuneri aveţi?, întrebau formațiunile politice), pentru a pune în final în funcţiune marketingului electoral (noi avem aceleaşi revendicări ca şi voi, ne daţi un vot?). Între timp, pieţele s-au transformat într-un spaţiu de discuții responsabile și fără incidente. Manifestanții au atras atenția de la început că nu se vor tolera acte de violență care ar da o justificare forțelor de ordine pentru a interveni. Comisia electorală centrală, atât în Barcelona, cât și în Madrid a interzis manifestațiile în timpul acestui sfârșit de săptămână. Dat fiind că suntem în plină campanie electorală, poliția nu intervine, chiar dacă avertizează că sunt manifestații ilegale. În Plaça Catalunya din Barcelona, deşi concentrarea de persoane este inferioară celei din Plaza del Sol din Madrid, este un du-te-vino de oameni: tinerii propun măsuri, se râde mult, se participă, se comentează, se aduc alimente celor instalați în piață, oamenii se simt din nou împreună. Persoanele în vârstă îi încurajează să nu renunțe la proteste. Tocmai pentru a arăta că indignarea nu aparține doar tinerilor sau anumitor colective, familii întregi cu copii au venit în piață. Protestatarii sunt simplii cetăţeni, până acum umiliţi sau deconectaţi complet de o realitate care nu-i mai reprezintă. Oameni încep să dialogheze, să se indigneze, să devină conştienţi de faptul că puterea le aparţine, că trebuie să vorbească, că au nevoie, ca într-un gest de recuperare morală, să spună că ajunge.

„Este sistema no me reprezenta” (Acest sistem nu mă reprezintă”), „Pienso, luego estorbo” (Gândesc, apoi deranjez”) „Sin tu voto, no son nada” (Fără votul tău, ei nu sunt nimeni.), „La llaman democracia y es Botin” (Îi spun democraţie şi este Botin, Emilio Botin fiind preşedintele băncii Santander Central Hispano).

În mijlocul protestelor care s-au desfășurat în fiecare noapte în piață se simte entuziasmul şi mai ales un nou aer de solidaritate, atât de minată până acum de isteria consumului şi a competitivităţii. Şi dacă tot vine vorba de solidaritate în vremuri de globalizare, pe când o globalizare a indignării? Indignaţii din pieţele din Madrid şi Barcelona, în ciuda acuzaţiilor care li se aduc, ştiu foarte bine ce vor: „No quiero un I-pad nuevo, quiero una vida nueva” (Nu vreau un I-pad nou, vreau o viaţă nouă).

Corina Tulbure

Sursa: criticatac.ro