Cum să-ți vinzi țara ieftin și să o cumperi scump

Sloganul “nu ne vindem țara”, un refuz niciodată dus până la capăt, a fost mereu mai comod decât întrebările “de ce?”, “cum?”, “la ce preț?
În SUA, dacă găsești petrol pe teren federal, trebuie să plătești 17% din valoare, una dintre cele mai ridicate redevențe directe din lume. Dacă dai de aur, poți să pleci cu el acasă fără să datorezi un cent.
Acestea sunt două extreme care conturează o politică foarte precisă asupra a ce înseamnă exploatarea resurselor și care, într-o formă sau alta, se regăsește în majoritatea țărilor “cu apă caldă”.
Atunci când o resursă este greu de exploatat, e mai importantă activitatea în sine decât venitul direct pe care îl poate încasa statul. Dimpotrivă, când resursa este abundentă sau când prețul este mare sau când e preferabilă conservarea, atunci redevența crește, de multe ori progresiv. Rusia, de exemplu, taxează petrolul cu 22%, dar numai ce depășește primii 15 dolari despre care se presupune că sunt costuri de producție. Alte țări taxează suplimentar “extraprofiturile”.

Modelul redevențelor directe poate părea dezavantajos atunci când prețurile sunt sus, însă pe termen lung diferențele nu mai sunt atât de importante. Contează mai mult aranjamentele din spatele redevențelor. În cazul Petrom, de exemplu, redevența este calculată corect: 3,5% pentru zăcămintele mici, care abia mai produc ceva, până la 13,5% pentru cele noi, unde o sondă săpată acum va produce timp de câteva zeci de ani. Problema aici este valoarea la care se aplică acest procent: puțin peste 20 de dolari pe baril, deși între timp prețul a crescut de cinci ori.

În cazul hidrocarburilor, unde România are ceva rezerve, paguba este reală și directă: fie redevență prea mică la petrol, fie preț prea mic la gaze. În cazul mineritului, discuția e mult mai complicată. Cât să fie redevența pentru cineva care se apucă să scoată huila din Valea Jiului? Că până acum a fost, în mod real, fără nici o exagerare, 100% cu minus în față. Adică statul cheltuie doi lei ca să încaseze unul.

Se vorbește în România despre “vânzarea resurselor”, cu sonoritatea deja-faimosului “nu ne vindem țara”. Discuția este parțial legitimă, pentru că fiind vorba de resurse publice fiecare cetățean ar trebui să se pronunțe dacă vrea sau nu să vândă și în ce condiții. Însă de cele mai multe ori dezbaterea se pierde în zgomotul de fond. Sloganul, un refuz niciodată dus până la capăt, a fost mereu mai comod decât întrebările “de ce?”, “cum?”, “la ce preț?”

Au fost vândute resursele de cupru pe 200 de milioane de euro? Nici vorbă! Se vinde doar cuprul extras, contra unei redevențe de 4% din valoare care ar fi trebuit să devină 6% dacă Monitorul Oficial nu ar fi oprit în mod misterios publicarea. În realitate, se vinde o companie semi-falimentară, deținătoare a unei licențe. E redevența asta prea mică? Da, prețul obținut spune că, la cotația de acum a cuprului cel puțin, redevența este sub potențial. Și mai exact, prețul și redevența merg în sensuri opuse. Teoretic, Cupru Min putea fi la fel de bine dată pe un euro oricui oferea o redevență mai mare.

Sigur, dar nu mai bine exploata statul? Păi chiar a făcut-o, dar cu pierdere netă la zece ani și o întrerupere totală de activitate prin 2008, înainte ca prețul cuprului să o ia iar în sus. De fapt, întreg mineritul a adus pierderi în România, de la huilă până la aur.

Nu înseamnă că privatizările sunt automat în regulă. Dimpotrivă, jocul steril dintre redevențe și preț lasă în plan secund lucrurile care contează cu adevărat. De exemplu, ce s-a vândut exact. Resursele subsolului sunt guvernate în mod complet stupid de secretomanie birocratică, care lasă loc unor jafuri greu de imaginat. Nu puține au fost cazurile în care exploratori români au anunțat descoperiri fără să fi fost deloc pe teren, taman când prețul pentru o resursă sau alta a atins un punct de fierbere.

Din înfloritorul comerț subteran cu studii tehnice s-ar putea afla, de exemplu, cât aur, argint sau wolfram se poate scoate de la Roșia Poieni, câte metale rare – de la Roșia Montană șamd. În lipsa informațiilor, licitațiile sunt viciate din start, prin cea mai insidioasă metodă (aranjatul caietelor de sarcini e treabă de amatori). Cei care doar bănuiesc la ce să se aștepte nu știu unde să se oprească, în timp ce deținătorii informațiilor licitează sume care par neverosimile.

Soluția politică acceptabilă pentru o națiune temperamentală ca România este să renunțe la redevențele fixe și să impună un model de partajare a profiturilor, după model rusesc, chiar dacă îl va regreta în caz de scădere a prețurilor. Însă pentru ca să “nu ne vindem țara” (și ca să nu basculăm năuci între tunuri strategice și mitinguri de protest încă 20 de ani) e nevoie de o desecretizare de la un cap la altul a întregii documentații existente și a contractelor de până acum.

Autor: Lucian Davidescu

Sursa: riscograma.ro