C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Politica

Vai, s-au supărat corporațiile!

Un ziarist tipic (ca să nu îl numesc folosind un cuvânt jignitor) al unui post de televiziune falit se revolta ieri observând că la prima sa apariție de după revocarea Codruței Kovesi, dl Liviu Dragnea, în loc să comenteze acest eveniment epocal, menit „a demola statul de drept și a-i salva pe corupți”, a prezentat modificările propuse la legea privind exploatarea resurselor offshore. Probabil că aceasta era strategia: scandalul revocării lui Kovesi trebuia să îl pună în umbră pe cel al cedării – pardon, „concesionării” – resurselor energetice românești din Marea Neagră.



Ceva mai târziu, după votul dat „noaptea ca hoții” legii, retrimisă anterior Parlamentului de către Președintele-mediator (dar nu între stat și societate, ci între stat și corporațiile străine), s-a aflat că societățile cărora li se concesionase explorarea, cu garantarea unui nivel „stimulativ” al redevențelor în perspectiva exploatării, s-au întâlnit și s-au pus de acord să iasă din joc ca urmare a adoptării amendamentelor favorabile românilor (persoane publice sau private, fizice sau juridice).

Desigur, opoziția, ventrilocul Președinției, a atacat de îndată majoritatea parlamentară PSD/ALDE pentru acest prim efect „catastrofal” al legii (încă nepromulgate), subliniind că astfel, refuzând să ne donăm averea „partenerilor” euro-atlantici, s-a urmărit să rămânem dependenți de importurile scumpe de la „inamicii” ruso-asiatici. În consecință vom rămâne și cu bogăția naturală nevalorificată și cu banii luați. “Trădare! Trădare! De trei ori trădare!!!”

Reacția de o obrăznicie tipică a corporațiilor străine, fără distincție între cele din Vest și cele din Est, constituie expresia unei antante frauduloase care denaturează libera concurență, tot așa cum unele prevederi ale abia votatei legi, aplaudate de “patrioții” atașați… „capitalismului de cumetrie” rival, limitează libera circulație a bunurilor și serviciilor pe piața internă europeană.

Când „Președintele corporațiilor străine” nu va mai avea instrumente constituționale și stradale pentru a #rezista la promulgarea legii „penalilor români”, în joc va intra Comisia europeană. Aceasta va invoca, desigur, tratatele europene pentru a tranșa între pofta de îmbogățire a multinaționalelor și aspirația la dezvoltare a națiunii române, în cel mai pur spirit neoliberal; adică în favoarea primelor și cu totala ignorare a propriilor obligații privind asigurarea coeziunii economice, sociale și teritoriale a statelor membre. („Coeziunea teritorială” fiind chiar punctul introdus în dreptul european inclusiv la insistența regretatei Hildegard Puwak și a autorului acestor rânduri, exercitată în cadrul Convenției pentru viitorul Europei.)

Cine va apăra interesele României la „arbitrajul” de la Bruxelles? Echipa de judecători constituționali ai dlui Zegrean s-a pronunțat deja din 2011 (este drept, cu o majoritate mai modestă decât cea a dlui Dorneanu din 2018): Președintele Republicii, căci el reprezintă statul. Îl reprezintă fără a primi mandat de la Parlament și fără a da socoteală cuiva de felul în care a făcut-o.

Iată miza acestei interpretări a Constituției și a strădaniei de a transforma pe cale judecătorească republica parlamentară în republică semiprezidențială. Cei care nu au știut să vadă jocul cu câteva mutări înainte, acum au ocazia să priceapă: străinătatea a preferat să discute cu România printr-un singur om, mult mai ușor de cumpărat, șantajat sau timorat, care nu poate fi chemat să dea raport public în fața nici unei instituții naționale sub tirul opoziției politice, decât printr-o mulțime de câteva zeci de miniștri și sute de parlamentari, fie ei și corupți, oricând interpelabili și supuși moțiunilor parlamentare, respectiv zilnic obligați să se apere în fața criticilor opoziției, dezvăluindu-și tactica. Statele occidentale puternice au susținut ideea unei republici române semiprezidențiale, închizând ochii la încălcarea Constituției noastre, pentru că un stat relativ slab (din punct de vedere economic și militar) devine slab absolut atunci când executivul său este bicefal iar președintele său îl angajează de unul singur în relațiile internaționale, cu un guvern ostil în spate.

Președintele Iohannis va trebui să apere deci la Bruxelles legea Parlamentului român cu care nu a fost de acord, cerând, în numele solidarității europene, ca România să fie dispensată de respectarea unora dintre obligațiile privind libera concurență, pentru ca să poată contribui prin dezvoltarea sa la atingerea obiectivelor de coeziune ale UE. Greu de crezut că o va face. Mai degrabă va transfera acolo lupta internă dintre “Președintele străzii” și “Guvernul penalilor”, spre bucuria plutocrației transnaționale și spre nenorocirea națiunii române.

Cât despre corporațiile supărate pe Parlamentul României, este prematur să ne pronunțăm asupra detaliilor deznodământului. (Unii cred că dacă tot este să nu avem nici un beneficiu acum, mai bine păstrăm rezervele pentru mai târziu; deși mai târziu s-ar putea să ne trebuiască doar bani pentru cavou.) Chiar dacă numitele corporații vor pleca și nu se vor mai întoarce, abandonându-și profiturile potențiale în apele Mării Negre, vor veni altele care să le ia locul. Puterea banului are groază de vid.

România nu va rămâne cu resursele neexploatate. Va rămâne însă cu întrebarea, în profitul cui vor fi ele exploatate? O întrebare la care nu vom putea aștepta un răspuns favorabil atât timp cât vom persista în dezbinare generală, lașitate națională, lăcomie tribală și egoism individual, adeverind zicala potrivit căreia românii suportă bine răul dar suportă rău binele.

Autor: Adrian Severin

Sursa: CorrectNews

Momentul suspendării lui Klaus Iohannis

Timpul lui Klaus Iohannis se apropie de sfârșit. Majoritatea parlamentară nu mai are încotro. Trebuie să apere Constituția. Și, în consecință, trebuie să îl suspende pe Klaus Iohannis. Această operațiune este iminentă. Cu exepția situației în care, pe ultima sută de metri, președintele o revocă pe șefa DNA. Sau Kovesi demisionează. Dar care e momentul?



Îmi este cu neputiință să nu fac o corelație între această uriașă provocare, generată de necesitatea supendării președintelui Klaus Iohannis, pentru că nu respectă deciziile Curții Constiționale, și sesiunea extraordinară convocată de majoritatea parlamentară în intervalul 2-19 al acestei luni. Cred că adevăratul motiv al acestei sesiuni extraordinare este crearea premizelor în vederea suspendării. Iar agenda legislativă este doar pretextul. Afirm acest lucru cunoscând și modul de operare al liderilor majorității.

Să urmărim evoluția în această logică. Este cât se poate de clar că PSD plus ALDE nu mai pot aștepta fără să se facă de râs. În fiecare săptămână, președintele persiflează majoritatea parlamentară și îi ia peste picior pe toți cei care îndrăznesc să invoce decizia imperativă și care trebuia pusă imediat în aplicare a Curții Constituționale a României, prin care se solicită revocarea șefei DNA. Președintele Klaus Iohannis citește la nesfârșit motivarea CCR, afirmă că încă nu a înțeles-o, că mai are nevoie să o aprofundeze și se amuză pe seama nervozității din ce în ce mai mari a opozanților săi. Dacă lucrurile continuă așa, majoritatea se fragilizează. Mai grav este însă că președintele României oferă un exemplu rău întregii populații. Conform acestuia, nu este obligatoriu să respecți o decizie CCR, care are putere de lege, și nu este obligatoriu nici măcar să respecți Constituția. Chiar dacă ai jurat să o faci. Dacă majoritatea parlamentară rămâne în expectativă, ea devine complice moral și politic a unui asemenea mod de abordare. Dacă ceilalți urmează exemplul președintelui, România riscă să fie aruncată în haos. De aceea, vrea, nu vrea și indiferent de orice fel de calcul politicianist, majoritatea parlamentară nu mai poate să aștepte și trebuie să ia singura măsură constituțională pe care o poate lua. Suspendarea președintelui. Urmată, pentru că așa prevede Constituția, de declanșarea în termen de o lună a referendumului de demitere.

Nu intru în detaliul celor două proceduri. Nu e momentul potrivit acum. În schimb, dezvolt tema pe care m-am propus-o. Ca să se poată ajunge la suspendare, este nevoie ca Parlamentul să fie convocat. Și mobilizat astfel încât să voteze pentru suspendare jumătate plus unu din numărul total de senatori și deputați. Ca să se întâmple așa ceva, vacanța parlamentară trebuie întreruptă. Și a fost întreruptă prin convocarea sesiunii extraordinare, sub pretextul accelerării procesului legislativ.

De ce accelerarea procesului legislativ este doar un simplu pretext? Pentru că oricând ar fi posibil, dacă Birouirile Permanente ar dori acest lucru. Le reamintesc cititorilor un lucru grav pe care l-am mai semnalat de câteva ori. Și anume că Parlamentul României este lovit de dolce farniente. În moalele capului. Și de mai mulți ani. Se lucrează efectiv, în total, doar opt ore pe săptămână. Restul e poveste. Pe care o pot oricând detalia și argumenta. Prin urmare, există suficent loc în sesiunile normale pentru ca morișca legislativă să duduie. Pentru asta nu este nevoie de o sesiune extraodinară. În schimb, dacă în plină vacanță parlamentară îți propriu să-l suspenzi pe președinte, atunci ai nevoie de cvorum și, deci, ești obligat să convoci Parlamentul într-o sesiune extraordinară.

Există și un al doilea argument pe care e bine să îl avem în vedere. În mod normal, vacanța parlamentară se suprapune peste momentul optim al suspendării. Revenirea din vacanța parlamentară, care se produce în luna septembrie, s-ar suprapune peste un alt moment cheie, cel al referndumului pentru demitere. Dar nu este vorba doar de un moment. Organizarea referendumului pentru demitere presupune un mare efort al partidelor, dar și a parlamentarilor, care se bucură în teritoriu de credibilitate și influență. Este vorba de o veritabilă campanie electorală, care trebuie atent organizată. Pentru că odată declanșată suspendarea, majoritatea parlamentară nu poate să-și permită riscul de a pierde partida la referendumul de demitere. De fapt, asta și urmărește Klaus Iohannis, îndemnat și împins chiar să intre în acest scenariu de consultații săi politici. Se bazează pe faptul că majoritatea se încordează să-l suspende, dar nu va transpira pentru finalizarea acestei proceduri, prin obținerea numărului necesar de voturi la refernedumul de demitere. Și, în acest fel, Klaus Iohannis va ieși întărit din întreaga afacere, cu un electorat motivat, consolidat și antrenat. Va fi astfel numai bun de start în campania prezidențială pentru un al doilea mandat.

Așa că majoritatea parlamentară are nu una, ci două obligații. 1). Să-l suspende pe președinte pentru a apăra Constituția. 2). Să organizeze corespunzător referendumul de demitere, pentru a nu-i permite să revină pe cai mari în competiția politică.

Ceea ce înseamnă că în această sesiune extraordinară va fi finalizat primul moment, cel al suspendării, dar, în același timp, se va profita de ocazie în scopul accelerării procesului legislativ. Care, în mod obiectiv, va fi încetinit sau chiar blocat pe parcursul campaniei politice destinată organizării unui referendum câștigător pentru demiterea din funcția de președinte a lui Klaus Iohannis. Acționează așadar legea compensației.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Deputat PNL către Iohannis: ”Sunt profund deranjat de faptul că ezitați să acceptați dreptul suveran al poporului român de a decide prin vot liber și legal exprimat care îi sunt valorile fundamentale!”

Preşedintele Klaus Iohannis primeşte un mesaj dur din partea unui deputat PNL, după decizia de a contesta la CCR legea referendumului, decizie care amână practic până în toamnă organizarea referendumului pentru familie. Deputatul Daniel Gheorghe se declară profund deranjat de faptul că preşedintele Iohannis împiedică poporul român să-şi exprime opinia.



“Președintele Klaus Johannis contesta la CCR legea tehnica (a nu se confunda cu legea constituțională propriu zisă) pe baza căreia ar urma sa se desfășoare Referendumul pentru Familie. Asta în ciuda faptului că pe actuala formă a legii au fost respinse deja 2 sesizări de neconstituționalitate. Mă tem că adevărata miză a acestei sesizări este de fapt amânarea desfășurarii acestui referendum pentru cel mai devreme în toamna acestui an.

După părerea mea, contestația va fi respinsă, asta rezultă dacă analizam atent legea și Constituția . Dar cred că domnul președinte este dator să înțeleagă că la fel precum partidul care l-a susținut în candidatura prezidențială, PNL, și în rândurile căruia aproximativ 85% din membri sunt de acord cu acest referendum, România este o societate profund creștină care respinge ingineriile sociale progresiste. D-le Klaus Johannis, că deputat PNL și creștin ortodox vă transmit că sunt profund deranjat de faptul că ezitați să acceptați dreptul suveran al poporului român de a decide prin vot liber și legal exprimat care îi sunt valorile fundamentale! Am moștenit o țară și o credință, nu mai dorim să fim ținta tuturor experimentelor totalitare anti-crestine!”, scrie Daniel Gheorghe pe Facebook.

Preşedintele Klaus Iohannis a trimis vineri Curţii Constituţionale o sesizare de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, informează Administraţia Prezidenţială.

Autor: Forin Pușcaș

Sursa: Știri pe surse

Chris Terheș: ”În nebunia lui, Sică Zongorașul a plasat o bombă la vârful statului român care, oricum va fi dezamorsată, pentru el și PNL nu dă bine deloc!”

Sica Zongorasul nu doar ca si-a detonat propria cariera politica, dar face la fel si cu prezidentiatul lui Iohannis. Sa va explic:



Toti habotnicii Noii Securitatii o dau inainte ca daca DIICOT incepe urmarirea penala contra lui Dancila, Iohannis o poate suspenda. Si aici intra deja scenarita cu Horodniceanu, care a fost delegat de Lazar pe inca 6 luni la DIICOT, iar Horodniceanu deja daduse prime semnale de santaj cu plangerea facuta de Sica. Omul dadea semnale de slugarnicie sa se faca util sefului.

Teoretic, da, Iohannis o “poate” suspenda pe Dancila DACA urmarirea penala insa e deja inceputa.

Ca sa se inceapa urmarirea penala in cazul lui Dancila, insa, in situatia de fata, acest lucru trebuie CERUT de Iohannis, nu de Sica.

Iata ce spune Constitutia:

“Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul SA CEARA urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Dacă s-a CERUT urmărirea penală, Preşedintele României POATE dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, spune art. 109 alin. (2) din Constitutie.

Sa le luam pe rand:

1. Dancila nu e membru al Parlamentului Romaniei, astfel ca inceperea urmaririi penale trebuie ceruta de Iohannis. Daca era membru in Parlament, urmarirea ar fi fost ceruta de camera din care ar fi facut parte.

Ce a facut Sica e doar un act de sesizare sub forma de denunt. Acel denunt a ajuns acum la DIICOT si conform procedurii de regularizare din noul Cod de procedura penala, un procuror se uita la ea, isi verifica competenta si face o analiza sumara daca sesizarea intruneste elementele de forma pentru a se putea incepe urmarirea penala.

In cadrul acestei analize va constata ca nu poate incepe urmarirea penala pana cand aceasta nu e ceruta de Presedinte.

Aici procurorul are 2 optiuni: fie (a) claseaza denuntul, fie (b) incepe procedura pentru a cerere de la Presedinte inceperea urmaririi penale.

In cazul (a) totul se termina in biroul procurorului, insa va crea ura si revolta in randul habotnicilor, cu efect negativ direct contra lui Iohannis.

In cazul (b), insa, procurorul nu poate el, de capul lui, sa trimita cererea la Presedinte. Procurorul de caz face un referat, il da mai sus, la Horodniceanu, Horodniceanu face la randu-i referat pe care il trimite la Lazar, si abia Lazar trimite solicitarea lui Iohannis pentru cererea de incepere a urmaririi panale.

Adica Horodniceanu si Lazar trebuie sa-si puna semnatura pe documentul respectiv, in care sa explice de ce Israelul e inamicul Romaniei, ca Dancila sa fie acuzata de “inalta tradare”.

Va dati seama in ce situatie sunt pusi Horodniceanu si Lazar sa semneze asa ceva. Pe scurt, Sica i-a nenorocit.

2. Sa zicem ca ajunge solicitarea de la Lazar la Iohannis.

Iohannis acum trebuie sa evalueze argumentele lui Sica, a procurorului de caz, a lui Horodniceanu si a lui Lazar si sa decida el la final daca cerere sau nu PICCJ inceperea urmaririi penale contra lui Dancila. Evident, decizia trebuie motivata.

Si aici avem 2 variante:

a) Iohannis decide ca nu e justificat sa ceara urmarirea penala contra lui Dancila. S-ar salva el, dar il termina pe Sica si isi intoarce toti habotnicii contra sa.

b) Iohannis decide sa ceara inceperea urmaririi penale contra lui Dancila, ca apoi tot el sa o poata suspenda. In cazul acesta Iohannis e terminat.

Exista un precedent in 2006, cand Basescu l-a suspendat pe ministrul apararii de atunci Teodor Atanasiu, in contextul in care acesta ceruse retragerea militarilor romani din Irak.

In cazul respectiv impotriva lui Atanasiu au fost depuse doua plangeri penale pentru abuz in serviciu, una facuta de catre Adriana Saftoiu, purtator de cuvant al lui Basescu la acea vreme, si o alta facuta de deputatul PSD Eugen Bejinariu. PICCJ nu a putut porni din start urmarirea penala, ci i-a solicitat lui Basescu sa decida daca cere sau nu inceperea urmaririi penale.

Basescu nu a decis de unul singur, ci a facut o comisie prezidentiala care a analizat plangerile contra lui Atanasiu si apoi a decis sa ceara. Odata ceruta inceperea urmaririi penale contra lui Atanasiu l-a si suspendat din functie, pentru ca a “putut”, urmarirea penala fiind inceputa tot la cererea sa.

Oare Iohannis va face si el comisie prezidentiala sa analizeze daca sunt temeinice acuzatiile de “inalta tradare” contra lui Dancila?

Pe scurt, in nebunia lui, Sica Zongorasul a plasat o bomba la varful statului roman care oricum va fi dezamorsata, pentru el si PNL nu da bine deloc.

Avocata Elenina Nicut, comentand despre plangerea lui Sica, a zis o vorba de duh si sunt perfect de acord cu ea: “cand te mananca in cur, mai bine te scarpini pur si simplu. E omeneste.”

Autor: Chris Terheș

Sursa: Chris Terheș

Andrei Pleșu a fost recrutat de rețeaua finanțată de CIA și apoi de George Soroș încă din anii ’80.

Andrei Pleșu a fost agent de legătură al Fundației pentru Întrajutorarea Intelecturalilor Europeni (FEIE) încă din anii ’80, relevă un document al Fundației pentru o Societate Deschisă (Soroș) din 2009, publicat pe site-ul oficial.
Istoria începe în anii’ 50, când sub numele de Congresul Libertății Culturale, la Berlin s-a fondat o organizație finanțată clandestin de către CIA, principalul serviciu de informații american, arată documentul Fundației Soroș.

Conform documentului citat, din 1966 Fundația pentru Întrajutorarea Intelecturalilor Europeni (FEIE) a început să fie finanțată prin Congresul Libertății Culturale, iar apoi banii au venit prin intermediul Fundației Ford.

Fundația Ford a avut numeroase legături cu CIA, fiind acuzată că este finanțată de respectivul serviciu secret. Un articol semnat de Jason Epstein, din 1967, arăta cum CIA, împreună cu Departamentul de Stat și Fundația Ford transformaseră „anti-stalinismul într-o înfloritoare subprofesie pentru un număr de foști radicali și alți intelectuali de stânga”.  Epstein scria că numărul operațiunilor, publicațiilor, conferințelor sau intelectualilor sprijiniți din Europa și din lume era atât de mare că, „era greu de crezut că Fundația Ford plătește pentru toate”.

Din 1975, președintele FEIE a fost Anette Laborey, iar din 1978, la Paris, FEIE a căpătat personalitate juridică. În volumul „Taking on the World’s Repressive Regimes: The Ford Foundation’s International Human Rights Policies and Practices”, editat chiar de Fundația Ford, despre FEIE se menționează că avea un caracter secret: „…operațiunea cu sediul la Paris evita atragerea atenției publice asupra a activităților sale și într-adevăr, ceea ce se întâmpla în zonă (Europa de Est -n.trad). În fapt, acest ONG, ca niciun alt ONG din Occident, a fost proiectat să opereze în cea mai tăcută și ascunsă manieră posibilă”.

În ceea ce privește România, Anette Laborey mărturisea că s-a folosit mult de intelectualii români aflați în exil la Paris, dar îl menționează în mod deosebit pe Andrei Pleșu . Acesta a fost recrutat în timp ce se afla cu o bursă în Germania Federală.

„M-am întâlnit cu Eugene Ionescu, dar nu am lucrat cu el, chiar dacă Securitatea a spus că am făcut-o. Unul dintre cele mai bune contacte ale mele a fost Andrei Pleșu. El era atunci cu o bursă în Germania și mai târziu a fost în exil intern (! -n.trad)”, spunea ea, așa cum a fost citată în documentul „Europa de Est: 20 de ani mai târziu. În ce stadiu sunt societățile deschise?”.

Conform CV-ului său oficial, Andrei Pleșu a fost în Germania Occidentală de două ori înainte de 1989: între 1975-1977 ca Bursier al Fundației „Alexander von Humboldt” la Bonn și între 1983-1984, Bursier  al aceleiași fundații, dar la Heidelberg.

Având în vedere că Laborey a pus FEIE  pe picioare între 1975 și 1978, iar Polonia, Germania de Est și Cehoslovacia au fost prioritățile sale declarate, cel mai probabil Andrei Pleșu a intrat în rețea între 1983 și 1984.

Spunem rețea, deoarece așa a fost denumită de francezul Nicolas Guilhot, cel care a scris prima tentativă de istorie oficială a acestei organizații.

În 1981, Anette Laborey l-a cunoscut, prin intermediul unui ungur din Statele Unite, pe George Soroș. La prima întâlnire, Laborey i-a cerut lui Soroș 10.000 de dolari, dar acesta, generos cum îl știm, s-a oferit să finanțeze integral FEIE. Deci, cu doi ani înainte de recrutarea lui Andrei Pleșu, FEIE devenise o rețea finanțată de George Soroș. Pe site-ul boardului global al Fundației Soroș era menționat faptul că Soroș co-finanța FEIE încă din 1978. Ulterior, pagina respectivă a fost ștearsă.(FOTO)

 

Legăturile dintre Anette Laborey și Andrei Pleșu au fost foarte puternice. În memoriile Monicăi Lovinescu, aceasta menționează că Laborrey a venit pe 9 ianuarie 1990 la București, unde a fost găzduită chiar de dilematicul Ministru al Culturii din primul guvern FSN.

În 1991, considerându-și „misiunea” încheiată, FEIE s-a dizolvat prin încorporarea în Fundațiile pentru O Societate Deschisă ale lui George Soroș.

În 2017, Anette Laborey a refuzat o decorație din partea președintelui Poloniei, Andrei Duda, motivând că țara respectivă „a încăput pe mâinile unui partid față de care trebuie să lupt”.

Într-o scrisoare publică, aceasta menționa că nu este compatibilă cu regimul de la Varșovia: „violări ale libertății și principiilor democrației, intoleranța, călcarea în picioare a principiului separării Bisericii de stat, abolirea dreptului la avort, naționalismul, legalizarea unor organizații parafasciste, precum și refuzul acceptării victimelor războiului sirian”.

Andrei Pleșu este unul dintre cei trei membri, numiți pe viață, ai Consiliului Fundației pentru O societate Deschisă. Ceilalți doi sunt Levente Salat și Renate Weber.

Câteva dintre bornele profesionale ale lui Andrei Pleșu de după 1990:

–  28.12.1989 este numit Ministrul Culturii sub primul regim Ion Iliescu

– în ianuarie 1990, alături de Gabriel Liiceanu, participă la ședințele GDS conduse de Silviu Brucan.

– în ianuarie 1990, ca ministru al Culturii, Pleșu îi transferă lui Gabriel Liiceanu întreg patrimoniul Editurii Politice pentru a înființa Editura Humanitas

– între 1997-1999 este ministru de Externe în regimul CDR

– între 2000-2004, în timpul guvernării PSD, devine membru CNSAS.

– între 2004-2005 este numit consilier prezidențial al lui Traian Băsescu.

O anchetă a think-tankului american, The Capital Research Group, arăta că din 1990 și până în 2014, George Soroș a „investit” peste 160 de milioane de dolari în România, ceea ce raportat la dimensiunea economiei, este mai mult decât a băgat în Statele Unite ale Americii.

Autor: Andrei Nicolae

Sursa: activenews.ro

Servindu-l pe președinte

O instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dat de pământ cu unul dintre cele mai spectaculoase dosare penale elaborate de DNA. Dosarul lui Victor Ponta. Și al lui Dan Șova. Ambii sunt nevinovați. Semnificația acestei decizii judecătorești este profundă. Și face inevitabil istorie. Pentru că pune punctul pe „i”. Și trage o linie roșie. Între Justiție și poliție politică. S-a întâmplat ce s-a întâmplat fiindcă Laura Codruța Kovesi a decis să se pună în slujba președintelui. Nu a statului român. Și nici a cetățenilor acestuia.

După ce Klaus Iohannis a câștigat alegerile, într-o manieră care rămâne enigmatică, a avut o ambiție până la un punct firească. Aceea de a avea un Guvern cu care să poată colabora în cele mai bune condiții. Nu a fost să fie. Majoritatea parlamentară nu se putea forma în jurul PNL. Chiar dacă în acest sens s-au purtat negocieri intense.

Și așa se face că prim-ministru a rămas rivalul lui Iohannis din  alegerile prezidențiale. Victor Ponta. Președintele PSD. Pentru moment, cel puțin, președintele nu a putut să aibă un Guvern al său. Pe care să-l întoarcă cu cheia. În acest moment, a intervenit servilă Laura Codruța Kovesi. Împinsă de la spate de către Florian Coldea. Victor Ponta trebuia eliminat.

Ar fi absurd să ne imaginăm că doi procurori DNA, unul numit Uncheșelu, om din structura de conducere a instituției, iar altul Negulescu, zis și Portocală, de la „unitatea de elită” din Prahova, au decis tam-nesam să-și suflece mânecile și să se apuce să fabrice dosare penale împotriva premierului României și a șefului celui mai puternic partid. Și, la pachet, pentru a rezolva cumva cazurile, pentru a construi povești credibile, să implice și un ministru din Guvernul Ponta și, cu mic cu mare, însăși familia premierului. Așa ceva nu se întâmplă niciunde în lume. Și nu s-a întâmplat nici la noi.

Atât Uncheșelu cât și Negulescu, zis Portocală, au lucrat în mod evident la comandă. Au „decapat” la comanda doamnei Laura Codruța Kovesi. Care, la rândul ei, a dorit cu ardoare să-l slujească pe președinte. Lupta anticorupție a trecut pe planul doi. Între paranteze a fost pus și angajamentul ei de a se afla exclusiv în slujba țării și de a munci exclusiv în interesul cetățenilor. A avut întâietate obiectivul politic.

Care au fost consecințele? În cele din urmă și în ciuda faptului că anchetele erau cusute cu ață albă, vizibilă de la mare distanță pentru toți cei dispuși să deschidă ochii, lui Victor Ponta i-a fost ruptă coloana verterbrală. Un prim-ministru a fost măturat de pe scena politică. Iar partidul cel mai mare, câștigătorul alegerilor parlamentare, a fost decapitat. Și președintele Klaus Iohannis a avut parte de guvernul său. Pentru care i-a rămas recunoscător Laurei Codruța Kovesi. Atâta doar că Guvernul său, care a durat un an Guvernul Cioloș, a fost printre cele mai slabe din istoria recentă. Denumit, pe bună dreptate, Guvernul Zero. Țara nu a dus-o mai bine sub Cioloș. Ci mai rău. În schimb, președintele era mulțumit.

Este public faptul că m-am numărat printre cei mai radicali critici ai lui Victor Ponta. Încă de pe vremea USL. În același timp, nu am ascuns două lucruri. Și nu m-am ferit să le exprim. 1). Că, în ciuda aprehensiunilor mele, în linii mari, guvernarea Victor Ponta a fost bună. A doua cea mai bună guvernare după cea a lui Adrian Năstase. 2). Că este inadmisibilă aducerea DNA în câmpul luptei politice și utilizarea acestei instituții, ca de altfel și a SRI, ca instrumente ale unei atari lupte. Acum se vede limpede că toți cei care am gândit astfel am avut dreptate.

Ce a urmat? Dincolo de suferința firească a tuturor familiilor implicate în anchetele penale anti-Ponta, generate politic, din dorința de a-l sluji pe un președinte, care a pus principiile democratice între paranteze. Un guvern dintre cele mai slabe, guvernul său, care, în multe privințe, a întors România din drum, oprindu-i creșterea anterioară. O stare politică de instabilitate. Nici nu se putea altfel cu un guvern rămas minoritar în Parlament. O sancționare dramatică venită din partea electoratului a celor vinovați de instabilitatea politică. Destabilizarea partidului cu cei mai mulți alegători și vulnerabilizarea coaliției aflate la guvernare.Și, pentru a nu mai lungi lucrurile, din momentul eliminării prin mijoace penale și securistice a lui Victor Ponta, la Palatul Victoria s-au perindat nu mai puțin de patru guverne.

Prin prisma rezultatelor enumerate mai sus și a altora, pe care cititorul le poate intui singur, putem trage concluzia că parteneriatul DNA-instituție prezidențială-SRI s-a dovedit a fi extrem de nociv sub aspectul interesului național. Prejudiciile din această perspectivă sunt atât de mari, încât nimeni nu le poate calcula. În același timp, procurorii au primit astfel o nouă lovitură de imagine. Extrem de puternică. Scade dramatic credibilitatea în ceea ce-i privește. Pentru că cetățeanul de rând nu are timp să facă distincție. Întrucât procurorii s-au lipit de judecători ca timbrul de plic, insistând asupra faptului că împreună și numai ei fac actul de Justiție, Justiția însăși are de suferit în materie de credibilitate. Și numai verdicte de genul celor date joi – și asta s-a întâmplat numai după patru amânări – vor putea treptat să refacă încrederea oamenilor în Justiția penală.

Pentru cele întâmplate, Klaus Iohannis va răspunde politic. Cu certitudine. Și doar politic. Pentru că, cel puțin așa bănuiesc, nimeni nu va putea dovedi că a dat ordine în mod direct în ceea ce privește mazilirea premierului. Ceea ce va putea fi dovedit și este dovedit de-acum e că a stimulat și a încurajat o asemenea operație. Însă în ceea ce-i privește pe executanți, ei trebuie să răspundă. Cel puțin disciplinar. După opinia mea însă și penal. Pentru că nu ai dreptul, cât o-i fi tu de procuror DNA, să joci la barbut destinul statului român.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Coautor la înalta trădare

Am comentat pe larg una dintre cele mai îngrozitoare operații puse la cale de tandemul Maior-Coldea. Prin care SRI-ul i-a supravegheat în masă pe ofițerii superiori ai Armatei Române. Nu am insistat însă suficient asupra faptului că Armata se putea apăra sau, în cel mai rău caz, opune, întrucât dispune de unul dintre cele mai performante servicii secrete.



De ce nu a făcut asta? Înseamnă că la vârful ei a existat un al treilea personaj care poate fi acuzat de înaltă trădare. Ghici cine era ministrul Apărării când s-a declanșat operațiunea? Gabriel Oprea.

Într-adevăr, era cu neputință ca ofițerii superiori ai Armatei Române să poată fi supravegheați în masă și în mod sistematic, fără ca serviciul secret al instituției să afle, să reacționeze și să sesizeze șefului ierarhic această situație. Iar șeful ierarhic era nimeni altul decât domnul Gabriel Oprea. Am explicat în analiza anterioară cum a fost organizată această supraveghere complexă. Care l-a vizat inclusiv pe șeful Marelui Stat Major. Apoi pe toți șefii statelor majore, pe categorii de arme. Și, în fine, pe toți ceilalți ofițeri superiori cu funcții de răspundere. În final, sute de persoane, constituind crema Armatei Române, au fost monitorizate în toate formele cunoscute și practicate de către Serviciul Român de Informații. În final, așa cum era de așteptat, nu a fost identificat niciun spion și niciun terorist printre acești importanți militari. Și niciun trădător. Ei nu au fost monitorizați nici măcar pentru suspiciuni de mare corupție. Scopul a fost pur și simplu acela de a li se identifica acestor oameni toate vulnerabilitățile. Astfel încât, la nevoie, beneficiarul tuturor acestor informații, care nu cred că este doar SRI, să poată să-i manipuleze în așa fel, încât să determine luarea altor decizii decât cele logice, impuse de situația de fapt. Întrucât, exceptând prezența noastră în câteva teatre de război, alături de armata Statelor Unite, România nu este angrenată în vreun conflict militar de proporții, nu mai rămân decât două scenarii posibile de utilizare finală a acestei neobișnuite monitorizări. Separat sau împreună: subminarea armatei naționale în eventualitatea unui conflict major; determinarea factorilor determinanți de la vârful MApN, tocmai prin indentificarea vulnerabilităților lor, să ia un anumit tip de decizii privind uriașele achiziții de echipamente militare, pentru care alocăm 2% din Produsul Intern Brut. Decizii care nu au nici rațiuni de natură militară și nici rațiuni de natură comercială, dar care vin în întâmpinarea celor care ne vând echipamentele. Și, tocmai de aceea, susțin cu tărie teza înaltei trădări lansată de generalul Dumitru Iliescu, fostul șef SPP.

E clar însă că vinovații nu pot fi doar foștii șefi ai Serviciului Român de Informații, George Maior și Florian Coldea. În mod obligatoriu, trebuie să mai existe coautori ai acestor operațiuni, îngenuncherea armatei, și în cealaltă parte. Dacă nu cumva există și o a treia parte. Să o luăm pe rând.

Există doi generali în România care mai aveau puțin și ajungeau mareșali. Florian Coldea e general cu patru stele. A fost înălțat la un asemenea rang în mod rapid de către fostul președinte Traian Băsescu. A fost împins prin hotărâri CSAT – iar una nu este secretă și o vom publica – să creeze o infernală rețea prin intermediul unor protocoale, în epicentrul căreia să se afle Serviciul Român de Informații. Care a început să supravegheze tot ce mișcă. Iar în baza informațiilor obținute, dobândind o putere colosală, care i-a îngenuncheat și pe procurori și pe judecători și pe politicieni și pe sindicaliști și pe cele mai multe dintre casele de presă, celelalte urmând să fie distruse sau preluate ostil. Dacă mai avea puțin timp, Florian Coldea se făcea mareșal. Iar George Maior devenea președintele României sau, în cel mai rău caz, prim-ministru. Nici astăzi, după ce ce SRI a fost descăpățânat, cei doi nu stau prea rău. Florian Coldea a rămas bine-merci general cu patru stele, este mare dascăl de Etică și încă își permite să poruncească și să amenințe. Pentru că dispune de informații care îi pot arunca pe mulți în aer. Pe mulți complici. În timp ce George Maior este cel mai important personaj din diplomația română, ocupând poziția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României la Washington. Și unul și altul stau încă la pândă, considerând că prada numită România nu le-a scăpat definitiv din gheare.

Al doilea general cu patru stele, cele mai importante dintre acestea fiindu-i acordate de Traian Băsescu, este Gabriel Oprea. Și el mai avea un singur pas pentru a ajunge mareșal. Când era pe cai mari, făcea și desfăcea guverne, își crease, cu ajutorul lui Victor Ponta, propriul serviciu secret și a fost gata-gata să devină prim-ministru a României. În parteneriat cu foștii șefi ai SRI, mai avea și opțiunea de a deveni șeful acestei instituții. Ceea ce ar fi însemnat că el conducea simultan SRI, cu toată forța colosală a acestei instituții, și Grupul Interministerial Strategic, serviciul secret creat printr-o hotărâre de guvern, la fel de neconstituțională ca și protocoalele.

Ei bine, atunci când s-a declanșat ampla operațiune de supraveghere a ofițerilor superiori din armată, generalul cu patru stele Gabriel Oprea era ministrul Apărării. Dar și șef al unui partid de strânsură, UNPR, care s-a lățit continuu în baza unor dosare de șantaj, prin care unii erau decapitați, iar alții îndemnați la supunere.

Această coincidență, care face ca Oprea să fi fost ministru al Apărării, chiar în timp ce întreaga conducere a Armatei era supravegheată de SRI, introduce în ecuație un nou element. Și anume că mai putea exista un mobil, de astă dată de natură politică, ce nu putea fi atins decât prin aducerea ofițerilor superiori la ascultare. Și anume înregimentarea politică a unei părți din Armată. Și se știe că, într-un fel, asta a și făcut Gabriel Oprea. A înregimentat politic, desigur neoficial, tot ce a putut din Armată, utilizând biciul și zăhărelul. Șantajul și etajul.

Mai este însă un detaliu care nu trebuie neglijat în tot acest raționament. Serviciul secret al Armatei Române, care, cum am spus, a fost și este ultraperformant. Cum puteau acești ofițeri de informații să nu știe nimic despre această amplă operațiune de supraveghere pusă la cale de SRI? Cum puteau ei să nu raporteze? Cu certitudine, s-a știut. Cu certitudine, s-a raportat. Și, cu certitudine șefii acestui servicu secret au fost liniștiți de către Gabriel Oprea. Acesta fie a bătut cu pumnul în masă, solicitându-le să se uite în cu totul altă parte, fie i-a asigurat că, în final, ajungând el însuși la butoane, va fi în măsură să meargă chiar atât de departe, încât peștele cel mic să-l înghită pe cel mare. Adică la capătul aventurii, SRI, când Oprea urma să ajungă pe culme, urma să fie subordonat serviciului secret al Armatei. Pentru că statul român se militariza, nu-i așa?

Și mă mai împiedic de un detaliu. Se numește Traian Băsescu. Cum să nu cunoască Traian Băsescu, care ținea sub braț întreaga comunitate a serviciilor secrete, detaliile acestei operațiuni, prin care democrația devenea doar o simplă ficțiune? El poate să ne spună că nu a știut. E dreptul său să facă pe niznaiul. Dar a știut. La fel cum a știut de protocoale. Pentru că, în cel puțin două rapoarte ale CSAT prezentate Parlamentului României și semnate cu numele de Traian Băsescu, se face vorbire atât despre hotărârile CSAT referitoare la protocoale cât și la protocoale.

Prin urmare, eu cred că și Traian Băsescu face parte din dintre cei responsabili.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Alba-neagra pe Justiție

Se negociază în forță. Pe Justiție. Negociază ambasadorul Statelor Unite Hans Klemm. Împărțindu-și timpul între Palatul Victoria și Palatul Parlamentului. Negociază Livu Dragnea. Negociază Tudorel Toader. Și negociază însuși președintele Klaus Iohannis. Și, de aceea, treaba asta cu negocierile s-a externalizat. Așa că se negociază și în UE.



Desigur, niciuna dintre aceste negocieri nu este transparentă. Și toți protagoniștii sunt convinși că decizia privind cariera profesională a șefei DNA este una politică. Și, astfel, situația și viitorul unei instituții se joacă la alba-neagra.

De fapt, în esență, excluzând jocul în sine, atunci când vorbim despre Justiție, ori e albă, ori e neagră. Cu atât mai mult în ceea ce privește Justiția penală. Un om ori a săvârșit o infracțiune, ori nu. Nu există cale de mijloc. Ori există probe valide împotriva unei persoane, ori nu există. Ori sunt probe cinstite, ori sunt probe false. În final, procurorii ori fac un rechizitoriu, ori nu fac. Nu se aplică expresia „și așa și așa”. Și nici expresia „nici așa, nici așa”. Iar judecătorii ori condamnă, ori nu condamnă. În final, la capătul unei decizii definitive, persoana respectivă este vinovată sau nevinovată. Cale de mijloc pur și simplu nu există.

Așa stau lucrurile în Justiție. Și atunci, ce Dumnezeu se negociază politic? Poate fi stabilit printr-o negociere politică netransparentă, indiferent la ce nivel se poartă, că procurorii DNA au făcut abuzuri? Sau că nu au făcut abuzuri? Că procurori DNA au forțat mărturii mincinoase? Sau că nu au forțat? Că au existat oameni care au devenit victime ale unor dosare penale contrafăcute? Sau că nu au existat? Se poate negocia politic netransparent, indiferent care este nivelul de negociere, ceea ce a constatat Inspecția Judiciară la controlul de fond de la DNA? Poate fi schimbat acel document oficial pe calea unor negocieri? Dar managementul acestei instituții  cum a fost? Performant sau contraperformant? Și, în final, indiferent de circumstanțele politice și indiferent de ce negocieri se fac în România sau în altă parte, nu este cumva o chestiune de pură aritmetică să însumezi bilele albe și bilele negre și să vezi care sunt mai multe?

Domnul Tudorel Toader, în calitate de ministru al Justiției și căruia Constituția i-a conferit dreptul și obligația de a-și exercita autoritatea asupra procurorilor, nu are altceva de făcut joi decât să le comunice mai întâi președintelui României și Consiliului Superior al Magistraturii și apoi opiniei publice dacă e albă sau dacă e neagră. Dacă DNA funcționează corect și a fost bine condusă de către Laura Codruța Kovesi sau dacă DNA a funcționat greșit și a fost rău condusă de către aceeași Laura Codruța Kovesi. Pentru ca, în final, concluzia să se impună de la sine. Doamna rămâne sau doamna pleacă.

Faptul că se facă negocieri și încă netransparente acolo unde nu este nimic de negociat demonstrează că există forțe politice în joc, care intenționează să altereze sau chiar să răstoarne într-un sens sau altul un rezultat aritmetic. Sunt, iată, persoane și forțe interesate nu să numere în mod cinstit bilele albe și bilele negre pentru a face diferența, ci să joace alba-neagra. Adică să trucheze rezultatul corect.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog