C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Politica

Justiția, băieții deștepți și cercurile prostiei din România

Suntem toţi nişte proşti? Evident că nu. Unii sunt mai deştepţi. Şi profită din plin…



Totul a început încă din zorii democraţiei schiloade de la noi. În 1990, unii erau speriaţi că va dispărea comunismul şi acţionau ca atare. Cu manifestaţii, bâte şi topoare. Alţii se temeau că orânduirea comunistă se va propaga la nesfârşit. Au manifestat şi ei, dar au fost bătuţi, arestaţi şi chiar asasinaţi. În paralel, un al treilea cerc, format din vechii kaghebiști, activişti comuniști şi securişti îşi vedea liniştit de principalul obiectiv: transformarea în viitoarea clasă de capitalişti, elita de mâine a ţării.

În timp ce primele două cercuri se luptau în prostie între ele, al treilea, inteligent şi pragmatic câştiga tot.

Apoi, lucrurile nu s-au schimbat radical. De fapt, singura schimbare este că a mai apărut încă un cerc al prostiei. Primul cerc, al fanilor comunişti, violenţi şi inculţi, micşorat din cauze naturale, a rămas în prostia lui fanul utopiei comuniste. Al doilea cerc, format din visătorii ‘90, a rămas fidel ideii că integrarea europeană ar aduce rezolvarea tuturor problemelor. Prostie curată, după cum s-a și văzut.

Cel mai nou cerc este format în mare parte din corporatişti, îmbătaţi de dorinţa de parvenire rapidă şi uşoară, de mirajul unei vieţi în care dacă faci ce-ţi ordonă un CEO oarecare eşti un semizeu. Altă idioțenie…

Ce s-a întâmplat cu cercul comuniştilor şi securiştilor, băieții deștepți? S-a împuţinat din cauze naturale? Pe naiba! A crescut şi se umflă în continuare. Cum? Simplu. Şi-au pus copii şi nepoţii în funcţii importante în propriile firme sau la stat şi i-au învăţat cum se fură din proprietatea publică. Totuşi, au suferit câteva pagube. Minore, raportate la numărul obscen de baroni şi beizadele.

Încercând (cu succes) să-şi facă pârtie pe suculenta piaţă internă, multinaţionalele au presat guvernele occidentale controlate să impună României un aşa-zis Parchet anticorupţie, numit mai întâi PNA şi apoi DNA. Scopul declarat era de a se eradica fenomenul corupţiei, în aşa fel încât multinaţionalele să intre la noi pe o piaţă concurenţială corectă.

Prin anchetarea, de multe ori abuzivă, a capitalului românesc deţinut, ce-i drept, de către foştii comunişti şi securişti, DNA a spulberat din rădăcini capitalismul românesc. Dar cercul băieţilor isteţi a supravieţuit, acaparând absolut toată puterea în stat. Acum, pot să se răzbune pe cei care i-au lăsat fără afaceri, ba chiar i-au mai băgat şi pe la răcoare. Asistăm la un război pe viaţă şi pe moarte.

Cercul şefilor comunişti şi securişti, alături de cercul muncitorimii ceaușiste, se luptă cu celelalte două cercuri, respectiv cel al corporatiștilor şi cel al visătorilor din ‚90. Miza este controlul asupra sistemului de justiţie.

Unii vor să-l recapete, alţii să-l menţină în sfera intereselor corporaţiilor. Oricare tabără ar câştiga, nu va fi în folosul românilor. De fapt, justiţia ar trebui să judece atât corupţia românilor, cât şi pe cea a multinaţionalelor. Dar, fatalitate, mai vedem cum și magistraţii îşi dau în petec. S-au împărţit în două şi ţin cu dinții partea unei tabere sau a alteia. Ei ar trebui să facă politică numai în singurul loc unde au voie. La alegeri, în cabina de vot. Spectacolul grotesc pe care ni-l oferă zilnic nu face decât să scadă încrederea cetăţenilor într-un sistem bolnav.

Concluzia este tristă: noi, cei care gândim liber, eliberaţi de obsesii generatoare de ură şi intoleranţă, vom avea cel mai mult de suferit. Asta dacă, bineînţeles, nu vom părăsi această ţară suferindă, ce pare că nu se va vindeca niciodată.

Autor: Simona Popescu

Sursa: Cotidianul 

Cercetăm și alegerile din 2014?

Dacă tot ne-am apucat să facem comisii și comitete să cercetăm tot ce merge sau a mers prost în țară, hai să mergem până la capăt! Nu trebuie cercetate doar alegerile din 2009, când este evident că s-a fraudat, trebuie cercetate și cele din 2014.



Știu, a fost o emulație, Klaus Iohannis a reușit să adune tot electoratul tăcut în jurul său și a caștigat, dar hai să vedem și cum stau cifrele, că de povești suntem sătui încă din 2009.

Cum se fură alegerile cu televizorul pornit

România este o țară cu o populație sub 20 de milioane de locuitori, dar cu 18.263.875 de votanți (cetățeni înscriși pe listele electorale). Practic, numărul de alegători înscriși pe liste este aproape egal cu numărul de locuitori. În aceste condiții, este sigur că prezența la vot este subevaluată, pentru că numărul de participanți la vot este raportat la un număr total de alegători, care este nerealist de mare.

În toată Europa de Est, după căderea comunismului, au avut loc scăderi drastice de populație din motive ce țin de migrație, natalitate scăzută din cauza veniturilor mici și lipsa unor politici sociale. Conform datelor INS, în anul 2002 în România erau 21.680.974 de locuitori, iar în anul 2011 (după recensământ), România avea 19.042.936, adică populația a scăzut cu 12%.[1]

Ultimul raport al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie[2] estima numărul românilor care lucrează în străinătate la 3,5 milioane. Autoritatea Electorală a declarat că pentru turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014 au fost înscriți pe liste 18.284.326 de români.

La ce ne trebuie atâția cetățeni fictivi?

România, țară membră a Uniunii Europene are un anumit număr de reprezentanți, în funcție de numărul locuitorilor. Astfel, raportând o populație de aproape 20 de milioane, statul român are dreptul la mai mulți europarlamentari și la mai multe fonduri europene, cel puțin teoretic.

Acesta este motivul pe care-l primim când întrebarea este pusă cu multă lume la masă. Adică sociologii și mai-marii țării se gândesc la dezvoltarea statului și din această cauză apar discrepanțe în cifre.

Motivul real este însă manipularea alegerilor. Când ai 18 milioane de posibili votanți, dar de obicei votează 7-8 milioane, posibilitățile sunt nelimitate. La alegerile locale sau parlamentare nu sunt niciodată probleme. Atunci nu se stresează nimeni, pentru că atunci nu contează. În schimb, la prezidențiale se activează băieții și scot din pălărie unul, două sau trei milioane de tineri frumoși și liberi care înclină balanța spre cine trebuie. După vot, subit, aceste milioane dispar ca și când nu ar fi existat.

Deci, ne uităm și la alegerile din 2014? Nu neapărat să le anchetăm, dar măcar așa… să nu ne trezim că în 2019 aștia repetă schema și noi, cei care existăm, pierdem iar alegerile.

[1] http://old.econtext.ro/dosar–2/analiza/alarma-romania-este-pe-primul-loc-in-europa-la-scaderea-populatiei-topul-statelor-europene-dupa-evolutia-populatiei-din-ultimii-zece-ani.html

[2] http://www.digi24.ro/special/digi-portrete/generatia-x/generatia-x-cati-romani-au-plecat-din-tara-unde-si-de-ce-365376

Autor: Alexandru David

Vișegrad Post: ”Kövér la Cluj- diplomația iliberală în acțiune”

Discursurile anuale ale lui Viktor Orbán la Tușnad, așteptate și urmărite de o vreme și de presa internațională, sunt în general profesiuni de credință, afirmarea opiniilor politice și planuri strategice angajând– dincolo de raporturile maghiaro-române, sau de relațiile Ungariei cu minoritatea sa extra-frontalieră care trăiește în România – chiar viitorul Ungariei și de multe ori, al întregii regiuni, de când aceasta încearcă să-și consolideze o identitate instituțională, mai ales prin Grupul de la Vişegrad, al cărui motor politic este puternica personalitate a lui Viktor Orbán.



După o lectură (prea) rapidă, așa ar putea fi interpretat și discursul ținut acum 2 săptămâni de László Kövér, președintele Parlamentului ungar și stâlp istoric al FIDESZ-ului, cu ocazia ceremoniei de deschidere a unei serii de evenimente culturale maghiare la Cluj: dacă ne limităm la o scurtă trecere în revistă a subiectelor abordate, am fi în mod fals tentați să vedem în acesta doar o replică seismică de mai mică însemnătate a foarte importantului discurs pronunțat cu 10 zile mai devreme de către Orbán la Tușnad, tot în Transilvania, în fața unui public constituit aparent din aceeași minoritate maghiară din România.

Aparențele sunt înșelătoare. La Tușnad, adică în Ținutul Secuiesc – enclavă etnică unde vorbitorii de limba maghiară sunt majoritari, deși este situată în inima României – Orbán se exprimă de facto pe pământ unguresc, și de altfel, în fața unui public format în mare parte din membrii de vază ai partidului său, veniți, ca în fiecare an, în excursie. Kövér, în schimb, vorbea la Cluj, unde ungurii sunt în minoritate (15% conform statisticilor oficiale – un pic mai mult în realitate, în special în timpul anului universitar datorită prezenței temporare a numeroși studenți secui în acest mare centru universitar). Și dacă citim un pic mai atent, înțelegem că, de fapt, discursul lui Kövér se adresa mai specific minorității maghiare locale în calitatea sa de minoritate, și majorității românești în mijlocul căreia aceasta trăiește.

Iată un pasaj semnificativ:

„Noi, maghiarii, dorim tuturor vecinilor noștri ceea ce ne dorim și nouă: un Stat național suveran, puternic, capabil de colaborări internaționale, construit nu pe ideea exclusivismului național, ci pe respectul demnității cetățenilor săi indiferent de etnia căreia îi aparțin; un stat care garantează atât identitatea etniei majoritare care trăiește pe teritoriul său, cât și identitatea comunităților naționale care trăiesc aici în situația de minoritate numerică; un stat capabil să asigure condiții care să permită tuturor comunităților autohtone să rămână în țară și să prospere aici, indiferent de interesele externe – așa-zis globale.„

În fața unei minorități maghiare transilvănene alcătuită majoritar din votanți FIDESZ, fideli din realism/oportunism istoric, dar ale cărei elite urbane par să rămână înapoiate în liberalismului mondialist din anii 1990, Kövér rectifică direcția demersului politic maghiar și contracarează de acum în mod deschis rezultatele celor 27 de ani de activitate susținută a societății civile de marcă Soros, foarte bine reprezentată la Cluj, unde ONG-urile au făcut tot ce puteau pentru a convinge susnumita minoritate că statutul său minoritar o face captivă a proiectului „Societății Deschise„ – sugerând că societatea fără identități colective, fără rădăcini și ierarhii axiologice la care visează domnii Soros, Attali, Habermas & Cie ar fi singura capabilă să asigure supraviețuirea acestei minorități în pofida „obscurantismului românesc„ (replica locală, în propaganda TFL-eilor maghiari și români, a „barbariei rusești„).

Era și timpul să vină rectificarea. Disprețuind în mod deschis conservatismul cultural al hinterlandului lor rural, intelectualii maghiari din Transilvania (în marea lor majoritate liberali) împinseseră logica nocivă a cultului minorităților până la ultimele consecințe, fără să dea înapoi în fața niciunei absurdități. Cu ocazia recentei organizări – născută cu forcepsul – a unei prime Gay Pride la Cluj, pe forumurile locale de limbă maghiară puteai citi numeroase comentarii care afirmau fără intenții umoristice aparente că era de datoria oricărui maghiar (fiind minoritar) să susțină „comunitatea LGBT„. Un apel la rațiune redactat în maghiară și semnat de autorul acestui articol, încercând – fără nici o urmă de homofobie – să restabilească necesara distincție între minorități statistice/ structurale (de exemplu sexuale) și minorități istorice/ teritoriale (de exemplu etnice și religioase), trimis site-ului Főtér – care încasează totuși subvenții de la guvernul ungar! – a fost refuzat fără să primească explicații. Ignorați și disprețuiți în Ungaria datorită deceniilor de complicitate cu guvernele neo-liberale și antipatriotice de dinainte de 2010, retorii liberali de la Budapesta începuseră să clădească „castele în Transilvania„, descriind în lungi articole bucolice „exilul transilvan al ungurilor cu sensibilitate europeană„, care ar fugi de „totalitarismul lui Orbán„. În realitate, era vorba de câțiva studenți Erasmus (reveniți în Ungaria încă de atunci: oare să se fi împăcat ei cu „totalitarismul„?), și, de asemenea, de câteva excursii la București, foarte mediatizate, ale filozofului uneori socialist, uneori liberal, G. M. Tamás, despre care am putea spune, având în vedere vârsta sa respectabilă, că are meritul de a importa în Europa Centrală moda călătoriilor de vârsta a treia.

Clarificarea lui Kövér se adresează și românilor, iar, și din acest punct de vedere, este salutară. Într-adevăr, dacă, de partea maghiară, Transilvania profundă nu dă prea mare atenție agitației liberalo-mondialiste a site-urilor transilvănene din mediul urban precum Transindex, preferând să urmărească media din Ungaria (și în special cele apropiate de FIDESZ), cu totul altfel stau lucrurile de partea română; această agitație, bine tradusă și difuzată mai departe de către aliatul lor obiectiv, naționalismul românesc șovin (dominat de o propagandă maghiarofobă și rusofobă, abil întreținută de o parte a serviciilor secrete și de către anumite rețele atlantiste pe care le-am prezentat în alt editorial), reușise să convingă mulți patrioți români – în ciuda admirației nedisimulate pe care adesea le-o inspiră V. Orbán – că cel puțin pe teritoriul românesc, maghiarii ar trebui să fie considerați adepți devotați orbește ai mondialismului, angajați într-un complot răzbunător destinat să ducă la dispariția Statului-națiune român.

Dorind un stat puternic tuturor vecinilor Ungariei – deci implicit și României – Kövér exprimă foarte probabil o dorință sinceră a FIDESZ-ului, care știe că are nevoie la București de un omolog patriot și voluntarist, sprijinit ca și el de o solidă majoritate democratică, deoarece numeroase precedente din istoria diplomației demonstrează că acesta este profilul ideal al partenerului de negocieri – situat în propria tabără deasupra oricărei bănuieli de trădare – de care are nevoie pentru a asana relațiile maghiaro-române, în special prin obținerea unui statut de autonomie pentru Ținutul Secuiesc (care, în ciuda afirmațiilor a numeroși publiciști români foarte apreciați la Berlin și la Bruxelles, nu ar amenința deloc suveranitatea statului român), prin integrarea regională blocată astăzi de refuzul Occidentului de a admite România (și implicit portul Constanța – concurent potențial al porturilor olandeze …. ) în spațiul Schengen – pe scurt, citând cuvintele marelui poet maghiar Attila József (al cărui tată era român): „să facem ordine în afacerile noastre comune„.

Vor fi capabili românii să înțeleagă mesajul lui Kövér? Vor înțelege în sfârșit că fiind blocați între interesele și planurile occidentalilor, turcilor și rușilor, românii au nevoie de alianța maghiară (și a fortiori de V4) pentru a scăpa de statutul de colonie de facto? Iar în ceea ce privește minoritatea maghiară, va fi ea, în sfârșit, capabilă să reziste tentației de a se lăsa transformată în calul troian al mondialismului în România, și să renunțe la postura de profesori de civilizație atât de dragă intelectualilor maghiari liberali de la Cluj? Viitorul o va spune. Până atunci, nu putem decât să salutăm rolul deosebit de constructiv pe care și-l asumă de acum înainte FIDESZ pe eșichierul inter-etnic din Carpații Orientali.

Autor: Modeste Schwartz

Sursa: Vișegrad Post

Traducerea: Chira Neagu

INSTANTANEE DIN BIZARUL RĂZBOI ÎN CURS

Îşi va termina Donald Trump mandatul de preşedinte la Casa Albă ? Întrebarea se pune foarte serios după eliminarea strategului său principal, Steve Bannon, un conservator autentic din familia lui Viktor Orbán sau Jarosłav Kaczyński, politicieni mai proape de noi geografic.



Miliardarul Trump, cum îl numesc în continuare democraţii în America, redevine ce a fost dintotdeauna, un reuşit om de afaceri, iar sistemul dominat de „neoliberalismul progresist” şi penetrat de neoconservatori îl recuperează, mai ales prin fiica sa, Ivanka Trump, şi prin ginerele său, Jared Kushner. Trump a declarat că el este propriul său strateg. Criticii săi de dreapta susţin, dimpotrivă, că prin ieşirea din joc a lui Steve Bannon a plecat păpuşarul şi a rămas doar marioneta. Să ne reamintim că Steve Bannon a condus echipa lui Trump în ultimele trei luni de campanie şi că el e considerat principalul artizan al victoriei finale a acestuia pentru Casa Albă. CNN, New York Times, Washington Post, ca şi Partidul Democrat explodează de bucurie în urma plecării lui Bannon de la Casa Albă. Au reuşit să-şi elimine principalul adversar.

O asemănare puţin remarcată e cea dintre noul preşedinte american, Donald Trump, şi noul preşedinte francez, Emmanuel Macron, care s-au şi întâlnit de 14 Iulie pe Champs-Élysées, la Paris, cu ocazia defilării de Ziua Franţei. Amândoi reprezintă triumful guvernanţei asupra guvernării. Amândoi au câştigat alegerile şi urmează să-şi conducă ţările ca nişte şefi de întreprindere. Franţa a devenit un fel de Renault pentru Macron, iar SUA un fel de General Motors pentru Trump. O fi bine ? O fi rău ? Democraţia e, oricum, în grea suferinţă atât în SUA, cât şi în Franţa, aşa cum o afirmă majoritatea analiştilor serioşi. În SUA, cele două partide, republicanii şi democraţii, au rămas încă intacte, dar în Franţa, atât socialiştii, cât şi conservatorii din Les Républicains au fost pulverizaţi. Noul partid La République en marche, al preşedintelui Emmanuel Macron, ultramajoritar în Parlament, seamănă uluitor cu mai puţin reuşitul USR din România. Cele două partide or fi având aceiaşi părinţi ?

La noi, „Puiul” Securităţii, Puiu Popoviciu (ginerele tovarăşului Ion Dincă), ne face cu mâna goodbye de la Londra. Tot aşa cum Sebastian Ghiţă ne-a spus pe sârbeşte (pe ruseşte ?) la revedere de la Belgrad. Dar lui Traian Băsescu, groparul flotei româneşti şi apoi al întregii Românii, nu-i pasă. Deşi „toţi oamenii fostului preşedinte” sunt arestaţi, anchetaţi, nişte infractori de anvergură, el continuă să presteze ca deontolog pe nişte televiziuni care amintesc tot mai mult de faimoasele vespasiene de la Roma, locul unde cetăţenii se uşurau în grup şi stăteau de vorbă, nişte talk-show-uri antice, ce mai ! E de adăugat totuşi că multe afaceri din epoca Băsescu (ANRP, Microsoft, EADS, Ministerul Transporturilor, Ministerul Dezvoltării şi Turismului…) nu au fost nici pe departe clarificate de DNA şi de SRI.

Populiştii, „reacţionarii”, „regresivii”, naţionaliştii – Viktor Orbán şi FIDESZ în Ungaria, Kaczyński şi dreapta conservatoare în Polonia, Brexit-ul în inima fostului Imperiu Britanic, victoria lui Donald Trump în America, Modi în India, Erdogan în Turcia, Putin în Rusia – au câştigat câteva bătălii, dar sistemul mondial de putere e în continuare controlat de „neoliberalii progresişti”, care reprezintă interesele băncilor, fondurilor de investiţii, multinaţionalelor, celor 1 %. Paradoxal, li se asociază celor 1 % şi feministele, activiştii LGBT, Open Society a lui Soros, ONG-urile care susţin drepturile minorităţilor şi pe migranţi. Preluarea puterii politice nu înseamnă deocamdată controlul asupra puterii economice. Naţionalismul declarativ nu e încă naţionalismul economic sau financiar şi nici protecţionismul pe care le revendică naţiunile, cei 99 %. Războiul dintre marile entităţi economice, Finanţa mondială şi statele-naţiuni e în curs, iar învingătorul e încă necunoscut.

Autor: Petru Romoşan

Sursa: InPolitics

Lider de la Varșovia: “Nu noi am exploatat țările din care provin refugiații ajunși în Europa, nu ne-am folosit de forța lor de muncă și nu noi i-am invitat aici!”

Polonia are „dreptul moral” de a le spune „nu” refugiaților, a declarat sâmbătă cel mai influent politician al țării, Jaroslaw Kaczynski, aparand, din nou, decizia tarii sale de a nu fi de acord cu politica Bruxelles-ului privind primirea imigrantilor.



Polonia are „dreptul moral” de a refuza refugiați, pentru că „nu a exploatat” țări, afirmă Jaroslaw Kacyznski, liderul partidului de guvernământ polonez, respingând acuzațiile că țara ar beneficia de fonduri UE. De asemenea, el a denunțat invidia Marii Britanii pentru vizita președintelui american, Donald Trump.

„Noi nu am exploatat țările din care provin refugiații ajunși în Europa, nu ne-am folosit de forța lor de muncă și, până la urmă, nu i-am invitat noi în Europa. Avem dreptul moral deplin de a spune «nu»”, a declarat Jaroslaw Kaczynski, liderul formațiunii conservatoare Lege și Justiție (PiS), aflată la guvernare în Polonia, într-un discurs rostit la o reuniune a formațiunii, în orașul Przysucha, la 100 de kilometri sud de Varșovia, informeaza Mediafax.

Liderul polonez a afirmat, conform agenției The Associated Press, că Marea Britanie invidiază Polonia pentru vizita la Varșovia a președintelui SUA, Donald Trump, înaintea summitului G20 din Germania. Jaroslaw Kaczynski a denunțat „atacuri” ale unor politicieni britanici la adresa Varșoviei din cauza acestei vizite. Jaroslaw Kaczynski nu a oferit detalii despre dispută. Guvernul Theresa May i-a adresat o invitație lui Donald Trump pentru o vizită de stat în Marea Britanie, dar, deocamdată, nu a fost stabilită nicio dată.

Luna trecută, Comisia Europeană a lansat proceduri de sancționare a Poloniei, Ungariei și Cehiei pentru refuzul de a primi solicitanți de azil în cadrul schemei Uniunii Europene de redistribuire a extracomunitarilor. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, și-a atras critici dure la nivel european pentru că a permis venirea a milioane de imigranți extracomunitari.

După ce Emmanuel Macron, președintele Franței, a avertizat țări est-europene că Uniunea Europeană nu este “supermarket” și în contextul solicitărilor altor lideri vest-europeni de a condiționa accesul la fonduri comunitare de primirea refugiaților și de respectarea valorilor UE, Jaroslaw Kaczynski a respins acuzațiile că Polonia ar beneficia în mod nedrept de finanțare europeană.

Autor: Stefania Brandusa

Sursa: Active News

Cu abuzul pe abuz călcând sau cum ticluiau probe mincinoase ieri procurorii principiali de azi

Nu toți cei care se opun autoritarismului sunt liberali; nu toți cei care denunță abuzurile altora sunt corecți; nu toți procurorii care se plâng că doamna Kovesi mistifică adevărul au făcut altfel referitor la cei pe care i-au anchetat.



Acum câțiva ani Lumea Justiției a publicat un document dintr-un dosar trimis de DNA la Înalta Curte de Casație și Justiție în care se putea citi următorul pasaj:

Trebuie adus la cunoștință celor doi martori faptul că este esențial să demonstrăm că a fost vorba de un demers jurnalistic pornind de la existența faptelor de corupție, pretins a fi săvârșite de parlamentari europeni, anterior acestui demers, pentru a înlătura posibile acuzații de provocare / determinare la săvârșirea unor infracțiuni”.

Acest text era introdus între paranteze și era plasat după următoarea întrebare aparent nevinovată:

În ce împrejurări ați declanșat investigația jurnalistică privind posibile fapte de corupție săvârșite în Parlamentul European ?”.

Cu alte cuvinte, cei cărora li se punea întrebarea trebuiau să răspundă că aveau cunoștință de comiterea unor infracțiuni de corupție în PE și că s-au dus să investigheze aceste fapte deja comise, iar nici vorbă să le provoace pentru a-și crea un subiect de presă. Dacă nu răspundeau astfel acuzatul ar fi scăpat spunând că a fost provocat, iar probele rezultate dintr-o provocare nu sunt admise în procesul penal din România. Or, după cum rezultă clar din precizările făcute în speță era vorba de un demers jurnalistic, iar nu de o provocare înscenată.

Nu trebuie să fii jurist ca să îți dat seama că te afli în fața unui efort făcut de procurori pentru ticluirea unei probe de natură a duce la inculparea și condamnarea unei persoane. După cum ei înșiși o spun, pentru ei esențial era să nu permită acuzatului să se apere iar nu să stabilească adevărul adunând așa cum legea le-o cere, probe atât împotriva cât și în favoarea acestuia.

În realitate procurorii DNA nu voiau să cunoscă împrejurările de fapt în care se făcuseră anumite demersuri, ci doreau ca martorii să ofere răspunsuri apte a permite calificarea acelor demersuri ca ”investigație jurnalistică”, plasându-le în succesiunea faptelor într-un moment convenabil, chiar dacă asta nu corespundea adevărului. În acest scop martorii erau instruiți cum să mintă, atrăgându-li-se subtil atenția că dacă nu o vor face vor putea fi ei înșiși acuzați de comiterea infracțiunii de instigare la săvârșirea unor fapte ilegale.

O asemenea decizie luată în exercițiul funcției de procuror este defectuoasă și ea a produs un prejudiciu material și moral cert acuzatului. Ne aflăm, deci, în prezența unui abuz în serviciu săvârșit prin instigarea la mărturie mincinoasă, cu scopul includerii în dosarul de urmărire penală a unor probe false, contrafăcute, ticluite, rezultatul ultim fiind, după cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă a unei persoane nevinovate. Toate acestea fac obiectul unor infracțiuni definite în chiar acești termeni de Codul Penal român.

Textele citate și comentate mai sus fac parte dintr-o cerere de comisie rogatorie trimisă în Marea Britanie pentru audierea ca martori a doi jurnaliști ai ziarului de scandal The Sunday Times. Solicitarea privind instruirea ”corespunzătoare” a celor doi martori era adresată magistraților britanici care, desigur, au remis destinatarilor atât întrebările care constituiau interogatoriul cât și sugestiile atașate lor. Nu puteau face altceva.

Procurorii care au întocmit documentul sunt domnii Marin Nicolae ( recent trimis de doamna Kovesi în fața CSM pentru refuzul de a face testul poligraf dar scăpat ca prin minune de revocare ) și Radu-Mihăiță Cazacu ( între timp plecat la cerere din DNA ). Cel care a aprobat documentul este nimeni altul decât domnul Doru Țuluș, fost șef de secție, azi dezident exclus din DNA și denunțător al abuzurilor doamnei Kovesi la Televiziunea bulgară. Acești procurori au uitat documentul cu pricina în dosarul trimis la ÎCCJ și devenit astfel public, fie din incompetență, fie din neglijență, dar cel mai probabil din aroganță, cu convingerea că ”noi suntem DNA și nouă ni se permite orice”.

Victima acestei cercetări abuzive am fost eu însumi, Adrian Severin, lipsit de dreptul de apărare și condamnat pentru a fi acceptat ceea ce nu mi s-a cerut și a fi primit ceea ce nu mi s-a dat.

Până acum dezvăluirea Luju nu a produs niciun efect. Nimeni nu a pornit vreo urmărire penală împotriva autorilor unor asemenea infracțiuni patente. Doamna Kovesi are acum ocazia să îndrepte această eroare.

Cât despre procurorii în cauză, respectiv domnul Țuluș & Co., ei nu pot fi nici crezuți, nici iertați până când, cel puțin, așa cum a făcut-o doamna Elena Udrea și parțial doamna Alina Bica, nu vor recunoaște că au greșit și că sistemul pe care l-au servit cu entuziasm a fost și a rămas unul odios.

P.S. Doamna Kovesi contestă autenticitatea înregistrărilor audio făcute pe ascuns, care au fost prezentate public și o incriminează, cerând expertizarea acestora. Ar trebui să i se amintească faptul că procurorii din subordinea sa, ca și partenerii lor de nădejde de la ÎCCJ, au refuzat constant proba cu expertiza unor înregistrări similare, ceea ce a dus la trimiterea unor oameni nevinovați în pușcărie, la distrugerea unor destine și la ruinarea unor familii.

Dumnezeu nu bate cu bățul!

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

Despre sfârşitul democraţiilor occidentale

Brexit-ul, întronarea lui Donald Trump şi incalificabilele alegeri prezidenţiale şi parlamentare din Franţa, cu propulsarea tânărului anonim Emmanuel Macron pe post de preşedinte şi a unei mişcări fabricate în câteva luni pe post de partid, au schimbat, probabil ireversibil, faţa democraţiei în chiar nucleul civilizaţiei occidentale. Pentru că, dacă vorbim de democraţie în ultimii 200 de ani, nu ne putem referi decât la Anglia, SUA şi Franţa, şi nu la Italia lui Mussolini, la Spania lui Franco, la Germania lui Hitler sau la Rusia lui Lenin şi Stalin.



În Marea Britanie şi în SUA am asistat la o victorie a populismului împotriva „neoliberalismului progresist” (Barack Obama, Hillary Clinton, laburiştii şi conservatorii britanici deopotrivă, François Hollande…). În Franţa a fost o victorie a capitalului, a băncilor împotriva marii naţiuni franceze, unde a fost ales un om care-i reprezintă mai degrabă pe Rothschild, Soros, Goldman-Sachs, plus echivalenţii lor francezi, decât pe fermieri, profesori, muncitori, ingineri şi, în general, pe toţi francezii cu bască şi baghetă.

În România, succesul PSD-ului lui Liviu Dragnea, Olguţa Vasilescu, Codrin Ştefănescu (ventrilocul lui Adrian Năstase) a fost tot o victorie a populismului, dar unul de tip neocomunist, împotriva dreptei bancherizate, cămătărizate, globaliste şi total controlată de noua-vechea Securitate. Dar, după ce şi-a dat jos propriul prim-ministru, Sorin Grindeanu, prin moţiune de cenzură pentru că ar fi fost preluat complet de securismul de dreapta, şi după ce a scos naiv la suprafaţă pensiile speciale cu care se autogratifică nelegitim Sistemul, PSD-ul pare că se apropie de pierderea guvernării. Cele vreo 3 milioane de voturi socotite în contul PSD-ului nu-i dădeau în nici un caz dreptul lui Liviu Dragnea să terorizeze întreaga populaţie cu sublimul lui program de guvernare, seară de seară, pe Antena 3 sau România TV, oficine de propagandă docile ale mult prea celebrilor Dan Voiculescu şi Sebastian Ghiţă. Ar fi fost poate mai corect din partea lui Liviu Dragnea să vorbească despre ferma de porci a fiului său, despre Tel Drum, despre Crescent-ul lui Dan Voiculescu sau despre Asesoft-ul lui Sebastian Ghiţă, ambele conectate direct la inima Sistemului. La nici un an de la alegeri, PSD a renunţat cu totul la programul lui de guvernare pe seama căruia a făcut atâta tărăboi.

Despre populism, neoliberalism, declinul democraţiei, migraţii, decăderea politicului şi despre multe altele – desigur, fără trimitere la Liviu Dragnea şi la PSD –, am citit cu profit şi în volumul Die grosse Regression, apărut mai întâi la Suhrkamp (Berlin, 2017 – editor Heinrich Geiselberger) şi tradus apoi în mai multe ţări occidentale, în franceză sub titlul L’Âge de la Régression. Pourqouoi nous vivons un tournant historique (Premier Parallèle). Autorii sunt intelectuali din toate orizonturile – sociologi, istorici, economişti, scriitori, politologi –, cei mai mulţi dintre ei oameni tineri care predau în marile universităţi. Vom traduce în continuare câteva pasaje pentru a transmite fidel gândirea lor.

Nancy Fraser (n. 1947, SUA – „Neoliberalism progresist contra populism reacţionar”) : „Victoria lui Trump nu oglindeşte doar un sentiment de revoltă împotriva Finanţei globale. Alegătorii săi nu au respins neoliberalismul pur şi simplu, ci neoliberalismul progresist. Ar putea să pară un oximoron, dar avem aici o aliniere politică reală şi perversă, care constituie cheia înţelegerii alegerilor prezidenţiale americane şi, poate, a altor evoluţii în curs aiurea. În forma sa americană, neoliberalismul progresist reprezintă o alianţă a principalelor noi mişcări sociale (feminism, antirasism, multiculturalism, apărarea drepturilor LGBT) şi a unor sectoare de vârf cu maximă valoare adăugată din Finanţe şi din servicii (Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood). Această alianţă este efectiv aceea a forţelor progresiste şi a forţelor capitalismului elitar, este vorba mai ales despre financiarizare.”

Paul Mason (n. 1960, UK – „Depăşind frica de libertate”) : „Atracţia fatală pe care neoliberalismul a exercitat-o asupra elitelor şi asupra a două generaţii de economişti se explică prin aparenta sa perfecţiune. În plan economic, neoliberalismul venea să confirme ideea că esenţa capitalismului constă în piaţă, în supravieţuirea celui mai apt şi în statul cel mai slab cu putinţă. În plan politic, el intra în perfectă rezonanţă cu ideea-far a gândirii liberal-democratice care spune că noi suntem toţi cetăţeni şi doar cetăţeni, iar nu angajaţi şi patroni, şi, în consecinţă, drepturile noastre trebuie considerate drepturi individuale, şi nu colective. Chiar şi acum – când Renzi a căzut în Italia, când Hollande, în Franţa, nu s-a mai prezentat la alegerile prezidenţiale din 2017, când Schäuble, în Germania, îi cere Greciei şi mai multă austeritate –, elitele neoliberale refuză să-şi pună în discuţie conceptele esenţiale.”

Mishra Pankaj (n. 1969, India – „Politica în epoca resentimentului. Întunecata moştenire a Luminilor”) : „Cutremurele politice ale epocii noastre – că e vorba de triumful lui Donald Trump, rasist şi predator sexual autoproclamat, de apoteozele electorale în India şi în Filipine ale unor bărbaţi „mână de fier” acuzaţi de crime în masă (Narendra Modi şi Rodrigo Duterte) sau de plebiscite care au adus la putere în Rusia şi în Turcia nemiloşi despoţi imperialişti ca Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan – au scos în evidenţă existenţa unei enorme energii refulate. Apariţia şi venirea la putere peste tot în lume şi aproape în acelaşi timp a unor mari demagogi indică o situaţie foarte asemănătoare pe toate continentele.” […] „Pentru a contracara sinistrele patologii pe care le răspândesc Modi, Erdogan, Putin, Brexit-ul şi Trump, trebuie să analizăm foarte corect timpurile pe care le trăim, care sunt deopotrivă oribile şi inedite, şi să elaborăm soluţii net superioare modelelor de solidaritate inspirate din Islam, net superioare pedagogiilor naţionaliste fabricate pentru obidiţi şi net superioare globalizării care va sfârşi, ca prin miracol, prin a oferi beneficiile promise.”

David Van Reybrouck (n. 1971, Belgia – „ Dragă domnule preşedinte Juncker”) : „La alegeri, vă exprimaţi la urne, dar vă privaţi astfel de posibilitatea de a vă exprima şi de-a lungul mai multor ani. Acest sistem de delegare a deciziei către un reprezentant ales a fost cu siguranţă necesar altădată, într-o vreme în care comunicarea era lentă şi informaţia limitată, dar este de-acum complet defazat faţă de modul în care cetăţenii interacţionează în cotidian. Avem oare cu adevărat nevoie să păstrăm o procedură care vine de la finele secolului al 18-lea, care adesea e foarte pervertită, transformată într-un carnaval de promisiuni, de achitare de obligaţii şi alte scamatorii ? Să fie oare introducerea buletinului în urnă cea mai bună metodă de a inova într-o vreme caracterizată prin informaţie, comunicare şi în care, în plus, educaţia a înregistrat progrese considerabile ? […] Nici referendumurile nu sunt mai bune. La referendum, populaţiilor li se cere părerea într-o chestiune precisă la care nu au fost în prealabil stimulate să reflecteze, ci, dimpotrivă, au fost bombordate cu informaţii mai mult sau mai puţin false vizând manipularea de-a lungul lunilor de dinaintea votului.”

Am putea continua să cităm din toţi autorii, dar mai bine citiţi dumneavoastră cartea întreagă cu 15 autori în ce limbă doriţi, dar nu în româneşte. Pentru că în România nu se mai dau bani, nici la stat, nici la privat, pentru editarea cărţilor decât celor care nu ştiu să le facă şi, mai grav, nu se mai prea cumpără cărţi, şi deci nici nu se mai citesc. Poporul e în deplin acord cu oligarhia, deci dictatura întunecată a acesteia poate să înceapă oricând. Ea, dictatura, se va face simplu, prin înlăturarea partidelor politice, care oricum nu sunt decât nişte interfeţe corupte şi incompetente, şi prin dictatul direct. Ocazia va fi dată de războaiele care pot începe la orice oră la graniţele noastre, în Ucraina, în fantomatica Republică Moldova a lui Igor Dodon sau în Transnistria. Căci, deşi democraţia a început să şchioapete grav la centru, dovedindu-se epuizată sau cel puţin obosită, sfârşitul ei va avea efecte dezastruoase mai ales la periferia civilizaţiei occidentale. Adică şi la noi.

Criza financiară şi economică începută în 2007 şi care nu s-a încheiat încă s-a transformat într-o imensă criză politică, într-o teribilă criză a democraţiei, care lasă impresia că şi-a epuizat resursele. Etapa următoare, probabil inevitabilă, e transformarea crizei politice globale în război sau, de fapt, în mai multe războaie cu tendinţa de a evolua spre un nou şi bizar război mondial.

Autor: Petru Romoșan

Sursa: Correct News

Ilie Șerbănescu: ”Deresponsabilizarea socială a angajatorului – cel mai mare câştig colonial al capitalului străin!”

De la aşa-numita „privatizare” a Petrom – de fapt o pestilenţială transferare către un alt stat a proprietăţii resurselor de petrol şi gaze lăsate de Dumnezeu românilor –, care a inaugurat o pagină sinistră în istoria ţării, de desfiinţare a economiei naţionale, de disoluţie şi dezmembrare a statului, de transformare a României într-o colonie la periferia Europei, n-a mai existat o altă măsură care s-o echivaleze pe aceasta în semnificaţii şi implicaţii până ce, în haosul probabil special creat în aceste luni de vară 2017, guvernul zis al României a hotărât să arunce în cârca angajatului întreaga sarcină a contribuţiilor sociale, respectiv pentru pensii, sănătate şi şomaj.



În înfruntarea istorică dintre muncă şi capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plăţii contribuţiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv şi aruncarea la gunoi a vălului „modern” de minciuni privitoare la „parteneriatul social” între muncă şi capital pentru prosperitatea generală. Capitalul câştigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravaşă în mână şi angajatul salahorul cu căciula în mână, iar statul dispare pur şi simplu în decor.

În istoria colonialismului – cu care capitalismul se încăpăţânează morţiş să se asocieze, ultima invenţie fiind „colonialismul colectiv” al imperiului UE –, această deresponsabilizare socială totală a capitalului pecetluieşte matricea colonială pură în relaţiile dintre muncă şi capital şi dintre colonii şi statele-stăpân.

Fără corespondent în UE, transferul integral al contribuţiilor sociale în seama angajatului este un experiment. Un experiment dramatic, nu întâmplător iniţiat într-una din coloniile imperiului UE. Şi anume în cea mai batjocorită dintre acestea, dar unde, să fie clar, stăpânii de la Bruxelles dispun de colaboraţionismul intern al celor mai activi „internaţionalişti” fără neam şi fără ţară.

Să nu ne facem a uita că experimentul a mai fost încercat în urmă cu numai câteva luni, în mod cu totul şi cu totul semnificativ pe vremea guvernului zis tehnocrat Cioloş, alcătuit din tehnocraţi aduşi direct de la Bruxelles în frunte cu prim-ministrul. Atunci, din nu se ştie ce motive, guvernul Cioloş a dat un pas înapoi şi a lăsat responsabilitatea iniţiativei chipurile în seama secretarului de stat Biriş, folosit pe post de ţap ispăşitor, acesta dându-şi demisia. Iată ce spuneam chiar în Cotidianul despre respectivul experiment într-un articol intitulat sugestiv „Când soarta cobailor nu-i interesează pe stăpâni”: „Din demersul aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amânat, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobândirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!” şi nu au trecut decât câteva luni şi încercarea a fost urgent repetată. De data aceasta cu reuşită! În locul unui „reformator” de la Bruxelles s-a găsit „reformatorul” Dragnea de la Teleorman! Şi, în loc să crească după cum ne promite teleormăneanul, salariile nete vor scădea, în ciuda faptului că statul, pentru a nu se produce această scădere, acceptă să preia povara, reducând şi sarcina contribuţiilor sociale (de la 39% la 35%) şi nivelul impozitului pe venit (de la 16% la 10%). Numai că, pentru a nu se produce scăderea, angajatorii privaţi ar trebui să mărească salariul brut cu peste 22%. Or, statul nu poate obliga angajatorii privaţi să crească salariile brute, ca în sectorul public. Şi, cu cât salariile brute la privat vor creşte cu mai puţin de 22%, cu atât salariile nete ale angajaţilor vor scădea, în ciuda compensărilor indirecte de la stat. Angajatorii privaţi şi înainte de toate capitalul străin vor băga în buzunar noul cadou făcut de statul român pe seama noastră a tuturor. Am mai spus-o o dată tot în Cotidianul: dacă dl Dragnea n-ar exista, stăpânul străin al ţării ar trebui să-l inventeze!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul