Analize

Andrei Marga: „Inși inculți, dar vehemenți, ajunși la decizii își închipuie că lumea abia începe cu ei”

Viața publică s-a umplut de devize ce țintesc ceea ce modernitatea socotea normal. Se vor alternative la familia dată, la natalitatea naturală, la credința într-un Dumnezeu care asigură demnitatea omului, acestea fiind socotite depășite. Unii vor să creeze oameni în laborator după cum cere piața. Se vrea reașezarea cosmică a omului și reducerea populației. Se propune redefinirea, dintr-un centru, a umanității omului.
Aceste pretenții se amestecă cu noi ideologii. Progresismul rescrie istoria în optici ale zilei. Conservatismul bănuie conspirații în orice. Integrismul cere sfârșitul compromisurilor. Niciunul nu ia notă de ceea ce percep, cugetă și aspiră oamenii reali.

Contextul este nou. Pandemia 2020 a fost folosită în unele țări cu sărăcie crasă de idei ca pretext pentru a limita drepturile și libertățile. „Puteri executive” diletante au ieșit de sub controlul cetățenilor.
Inși inculți, dar vehemenți, ajunși la decizii își închipuie că lumea abia începe cu ei. Pretențiile și le prelungesc în acțiuni. Iată exemple.
Sexul nu mai ține de naștere, ci se stabilește chirurgical. Unii cer înlocuirea canalizării vieții erotice spre familia monogamă cu comunizarea genurilor. Rolurile de „tată” și „mamă” sunt reduse la simple funcții. Legislațiile au început să recunoască familii compuse din persoane de același sex. Potențați de tot felul exprimă intenția de a reduce populația paralel cu robotizarea producției. Religia este sub asalt. Și în România actuală, inși nimeriți în Parlament duc la capăt vulgaritatea și îl declară pe Dumnezeu găselnița unei manipulări, ba chiar îl identifică cu cineva întâlnit la stadion, iar pe Iisus Hristos îl consideră un “șmecher”. „Nu politica actuală, ci poporul este de schimbat” declara unul dintre inși.

În condițiile incoerentei abordări a pandemiei din 2020-21 – fără coordonare, dar cu abuzuri care au justificat Apelul Vigano – crește bănuiala manipulării. Bill Gates a anunțat deja în 2015, la o reuniune la München, iminența apariției unui virus devastator. Ipoteza – hazardată în raport cu probele existente – că pandemia ar fi construcția cuiva, a dobândit trecere.
Devizele amintite au modificat agenda vieții publice. S-a atenuat interesul pentru reforme morale, juridice, economice și a crescut obsesia schimbării omului. Nu contează oamenii reali, ci se improvizează o antropologie pigmentată cu alchimie, magie, cosmism.
Desigur că în ultimele decenii s-au schimbat multe datorită științelor. Amintesc doar două praguri create în înțelegerea omului.
Aplicarea procesării datelor în medicină a încurajat unirea descifrării codului genetic cu epigenetica, iar chestiunea „împachetării genelor” a devenit cheie în terapii. Nu se poate depăşi orice graniţă a vieţii, dar se poate prelungi viaţa multor oameni (Johannes Huber, Länger leben.Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung für Gesellschaft, 2004). Durata medie a vieții se modifică.
După localizarea pe creier a regiunii care se activează când persoana se ataşează altora, identificarea oxytocinului și circumscrierea unui „instinct” al altruismului, își începe cariera alternativa la paradigma lui Darwin, a supravieţuirii celui mai tare (Paul Gilbert, The Compassionate Mind, 2009). Dovedindu-se efectivă în viață, empatia revine în cunoașterea omului.
Fiind multe schimbările datorate științei, sunt și multe ipoteze șocante. Bunăoară, unii au căutat să capteze transmiterea memelor – a acelor unități de informație ale unei minți, care influențează alte minți (Richard Brodie, Virusul minții, 2015). Ei recurg la omologia cu virușii biologici și asociază psihologia cognitivă, biologia, informatica.
Opiniile se despart însă în dreptul a trei teme – „omul nou”, „omul artificial” și „omul resetat”. Le reunesc pentru a formula apoi o opinie asupra încercărilor de a înlocui omul care este.
Tema „omului nou” a rămas artificioasă. Până la alți oameni, este logic să existe preocuparea pentru oamenii care sunt – cu potențialul, cu suferințele și limitele lor. Dacă am reuși să facem să fie mai multă înclinare spre celălalt printre cei care sunt, ar fi excepțional, iar dacă instituțiile ar respecta oamenii, ar fi extraordinar.
Proiectele vizând obținerea unui alt om decât cel dat, o altă societate decât cea existentă și o altă istorie decât cea derulată sunt vechi. În fond, Epistola către romani a apostolului Pavel, care rămâne actul de naștere al Europei, este un astfel de proiect – axat însă pe regândirea de către fiecare om a condiției umane pe Pământ. Am putea cita mulți alți gânditori. Hegel ne-a obișnuit cu convingerea după care un progres, în conștiința libertății noastre, este și o eliberare. Era, desigur, vorba de libertatea persoanei, dar azi observăm în jur că este progres în conștiința libertății, însă fără libertate. Marx a operat, pe urmele lui Schelling, cu ideea unei „resurecții a naturii” și a pus sub semnul întrebării cultura moștenită. Numai că și această resurecție a luat forme defavorabile omului, căci și natura are „vicleniile” ei, nu numai „istoria”.
Nietzsche a lansat ideea cultivării ființelor sănătoase. În Știința veselă (1882), el scria că „viața înseamnă a fi crud și nemilos contra a tot ceea ce devine slab și bătrân în noi, și nu numai în noi”, dar amintea porunca lui Moise: „să nu ucizi!”. În Despre genealogia moralei (1887), Nietzsche lansa tema „valorii” sau „nonvalorii” vieții unui individ. Mai târziu, a scris: “, dar viața este un accident” (Nachgelassene Fragmente, 1888).

Numai că, cine vorbește de caracterul de „accident” al vieții poate ajunge la relativizarea vieții oamenilor. Proiectele eugenice s-au răspândit mai cu seamă după redescoperirea lui Gregor Mendel (1865), care opunea transmiterii darwiniste a caracterelor, ca urmare a factorilor de mediu, ideea unei structuri genetice supuse mai curând legilor statisticii (Marius Turda, Modernisme et eugenisme, L’Harmattan, Paris, 2011, p. 31). Din anii treizeci, s-a trecut la punerea lor în aplicare, începând cu legile suprimării celor cu handicapuri și culminând cu lagărele de exterminare.
Tema „omului nou” a luat însă avânt în așteptările legate de revoluția din octombrie 1917, din Rusia. Nu demult, s-a reconstituit minuțios (vezi Michael Hagemeister, Der neue Mensch, 2009) traseul pe care tema „omului nou” a fost lansată de Leon Trotzki (cu un articol din Pravda, 1923, despre schimbarea „omului”, pe fondul „înlăturării exploatării”) în direcția „tipului social-biologic superior”. Pe acest curs, s-a brodat copios în jurul lui homo creator: omul se creează pe sine nu doar social, ci și în laborator. Valerian Muraviov a pledat pentru producerea în laborator a unor oameni care să fie „valoroși și raționali”, capabili să creeze „cosmosul însuși”.
Unii savanți au speculat și au conturat curentul „cosmismului” (detaliat în Bernice Glatzer Rosenthal, The Occult in Russian and Soviet Culture, Cornel University Press, 1997). Acest curent caută și astăzi să dea o interpretare lumii pe coordonate precum: umanitatea este amenințată cu destrucția; oamenii trebuie să se salveze singuri; lumea este un „întreg organic”– universul, pământul, atomii respiră – și se află acum în tranziție între „biosferă” și „noosferă; este necesară o „conștiință planetară”, care să depășească orice individualism, iar pentru a o crea ar trebui o „ecologie a minții” și o „etică cosmică”; „activitatea conștientă a oamenilor” este factor de evoluție și duce la crearea „noosferei”; „imortalitatea” este posibilă; niciun om nu trebuie lăsat în afara proiectului. Țiolkovski preconiza lupta contra „procreerii de popoare și animale defective”, un fel de „eliminare” a ceea ce nu a reușit în natură.
Surse ale proiectului „omului nou” al secolului al XX-lea au fost multiple. Iluminismul, cu tema omului ca nou Dumnezeu; creștinismul, cu tema dumnezeirii, metamorfozei și renașterii omului; Feurbach, cu ideea lui Dumnezeu ca proiecție a omului; Marx, cu „imperiul libertății” ca scop al istoriei; Nietzsche, cu omul ca trecere spre „supraom” – au fost invocate de proiect. Acesta a reluat, de asemenea, supoziția Sfinților Părinți, potrivit căreia „căderea în păcatul originar” și „căderea în moarte” țin de diviziunea sexuală. Vladimir Soloviev scria că „atâta vreme cât omul se înmulțește ca animalul, moare ca animalul”, iar după Nicolai Berdiaev, „sexul este nu doar izvor al vieții, ci și izvor al morții”. Ne amintim, de altfel, că Lev Tolstoi, în Sonata Kreutzer, chema la abstinență sexuală, considerând-o cale a „automântuirii”.
De aceste surse s-a legat o „înțelegere magică” a științei și tehnicii, care a alimentat prometeismul și convingerea că s-ar putea învinge moartea. De altfel, în 1922, guvernul sovietic a stabilit „două drepturi umane fundamentale”: „dreptul la existență nelimitată” și „dreptul la mișcare în cosmos”. Biocosmiștii au și trecut la experimente de „întinerire artificială” și de „prelungire a vieții”. Mihail Bulgakov a scris proză memorabilă inspirat de această perspectivă.
O schimbare se cere observată. În trecut, tema „omului nou” venea din surse filosofice, religioase și etice și era legată de o optică sociologizantă. În timpul nostru, proiectul s-a deplasat spre „omul artificial”. Acesta invocă științe, dar rămâne la o optică antropologizantă.
Astăzi, „cercetarea embrionară”, „tehnica genetică”, „fecundarea artificială”, „diagnosticul prenatal”, „clona terapeutică”, „tehnica preimplantării” oferă șanse de intervenție medicală într-un alt sector al naturii. Procreația este parte a acestuia.
Numai că suntem încă într-o situație încâlcită din punctul de vedere al joncțiunii dintre genetică, incluzând tehnologiile ei medicale, și societate. A rămas, trebuie spus, indecisă relația dintre „intervenții terapeutice justificate” în codul genetic și „intervențiile dictate de preferințe ce se formează în rândul participanților la piață”. Distincția dintre „optimizarea unei moșteniri genetice nedorite” și „selecția” de caractere a fost deja clătinată. „Granița conceptuală între prevenirea nașterii unui copil grav bolnav și îmbunătățirea moștenirii genetice printr-o decizie eugenică nu mai este fermă” (Jürgen Habermas, Die Zukunft der menschlichen Natur. Auf dem Weg zu einer liberalen Eugenik?, 2002, p.41-42).

Trăim „un amestec exploziv de darwinism și ideologie a schimbului liber, care … pare să se înnoiască astăzi sub semnul neoliberalismului devenit global” (p.42-43). Dezvoltarea rapidă a geneticii și reducerea vieții la competiția pe piață și-au dat mâna.

Nu se pot opri cercetările științifice în genetică și microbiologie, în general, nici dezvoltarea tehnologiei aferente. Dar este nevoie de înțelegerea juridică a calității de ființă umană. Putem să nu înțelegem acest fapt, dar atunci va trebui să ne despărțim de ființa umană care suntem.
Pericolului „instrumentalizării de sine a speciei”, care ne pândește astăzi, îi este oricând de preferat o „etică a speciei (Gattungsethik)”, în care ne asumăm că „nu putem să întreprindem o evaluare normativă înainte de a ne însuși perspectiva a înseși persoanei despre care este vorba” (p.93). „Morala rațională” și „drepturile omului”, elaborate, desigur, la nivelul noilor experiențe prilejuite de dezvoltarea geneticii, rămân baza conviețuirii, dacă se vrea o „ființare umană demnă de om”, așa cum tradiția culturală l-a consacrat.
În zilele noastre, nu mai este vorba atât de „omul nou” al secolului al XX-lea. Nu este voba nici doar de „omul artificial” al noii folosiri a geneticii. Este vorba de un „om resetat”.

Teza uneia dintre cărțile cele mai controversate ale ultimilor ani (Klaus Schwab, Thiery Malleret, Covid-19: The Great Reset, World Economic Forum, Cologny-Geneve, 2020) este aceea că din pandemie se va putea ieși în două lumi: una ceva mai inclusivă, mai echitabilă și mai plină de respect față de natură, sau alta mai rea și mai plină de surprize neplăcute. Vor fi mai multe consecințe decât ne închipuim, dar și mai multe posibilități de resetare. Nu va fi în nici un caz întoarcerea la ceea ce s-a socotit normal înainte de pandemie (p.11). Nici nu se poate picta în alb-negru ceea ce vine – sunt necesare nuanțări (p.12). Dar o acțiune energică se socotește indispensabilă. „Observarea eșecurilor și liniilor de eroare în lumina crudă aruncată de criza coronavirusulului ar putea să ne oblige să acționăm mai repede, înlocuind ideile, instituțiile, procedeele și regulile infirmate cu altele noi, mai bine adaptate la nevoile curente și viitoare. Aceasta este esența Marii Resetări” (p.189).

Resetarea este pe multe planuri: economie, societate, geopolitică, mediu, tehnologie, individualitate. O „redefinire a umanității” este socotită necesară (p.162). Este vorba, în esență, de revenirea la angelism, de întâietatea valorilor morale, de cultivarea creației și de o nouă valorificare a resursei timp. „Spus în termenii cei mai simpli posibil: dacă, în calitate de ființe umane, nu colaborăm să confruntăm provocările existențiale la adresa noastră (mediul și guvernanța globală free fall, printre altele) suntem condamnați. Nu avem altă șansă decât să-i adunăm pe cei mai buni îngeri ai naturii noastre” (p.165). „Individualități mai bune” și „o lume mai bună” merg acum împreună.
Nu intrăm în polemica provocată de adepții QAnon, care acuză o conspirație sub proiectul„marii resetări”. Sunt deja numeroase reacții, de o parte și de alta. Aș spune însă că „marea resetare” este o resetare ce vrea să fie pentru oameni, dar a rămas fără oameni – cu dificultățile lor morale, juridice, sociale, economice. Această absență face imprecise multe aserțiuni. De pildă, se vrea „angelism”, dar nu ar fi mai accesibil să vrem empatie, dreptate, democratizare?

  • Se pot comenta îndelung cele spuse în legătură cu „omul nou”, „omul artificial” și „omul resetat”. Dar mai importante sunt acum concluziile. Le rezum în câteva teze care au de partea lor toate probele și pe care le împărtășesc:
  • a) natura umană este dată, poate fi orientată, dar nu mai mult. Știm, de pildă, că bărbații erau mai scunzi pe timpul lui Napoleon, că femeile în vremea lui da Vinci arătau altfel, dar constanța naturii umane este certă;
  • b) problema nu este de a schimba natura umană – aici ideea „omului nou” este pe direcție greșită – ci de a lucra pentru natura umană dată;
  • c) nu este posibilă viața dincolo de anumite limite – aici „cosmismul” este pe direcție greșită, finitudinea vieții fiind indepasabilă;
  • d) nici o intervenție relativă la corpul uman nu este permisă fără acordul, fie și potential al celui vizat, care se cere protejat de o legislație corespunzătoare;
  • e) „noua resetare” poate fi discutată, căci schimbări în societățile din jur sunt necesare, mai cu seamă în urma pandemiei din 2020-21. Dar o „resetare” fără ca cetățenii să o decidă devine, fie și involuntar, ideologia unei tehnocrații ce scoate oamenii din ecuația viitorului;
  • g) nu există un „centru” care să poată face „resetare”. Însăși ideea „centrului” se cere deconstruită luând democrația ca bază.

(Din volumul A. Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare).
Autor: Andrei Marga

Sursa: cotidianul.ro

Abonează-te la newsletter