Măsurile de austeritate pe care sunt nevoite să le ia guvernele statelor UE reprezintă proba că paradisul social-democrat european nu a existat niciodată decât în minţile birocraţilor.
Românii descoperă astăzi cu furie, alături de mulţi alţi europeni, că ceva nu este tocmai în regulă cu ceea ce li s-a spus vreme de zeci de ani: li s-a spus că pot consuma mai mult decât se produce pe termen nelimitat şi că, atunci când spectrul scadenţei începe să se apropie ameninţător, va exista întotdeauna statul providenţial care să le ofere protecţie. Li s-a spus că nu există nici o legătură între productivitate şi venituri şi, ca atare, „sunt îndreptăţiţi” la salarii mari, concedii plătite din ce în ce mai lungi, săptămână de lucru redusă, pensii timpurii, avantaje sociale şi „plase de siguranţă”. Li s-a spus că au dreptul la o viaţă lipsită de griji imediate, indiferent dacă au făcut sau nu ceva să o merite, în virtutea „egalităţii” şi „solidarităţii” garantate de Guvern. Li s-a spus că pot trăi relativ bine fără să muncească prea mult şi că are statul grijă de asta. Li s-a spus că pot renunţa la responsabilitate individuală pentru o siguranţă socială pe care statul se angaja să o garanteze. Li s-a spus că pot renunţa liniştiţi la libertate, bun-simţ şi discernământ pentru că statul garantează satisfacerea nevoilor. Li s-a spus că există prânzuri gratuite şi că, oricât ar mânca din tortul social, acesta va rămâne intact. Li s-a spus că statul poate garanta drepturi pe care trebuie să le plătească alţii. Li s-a spus că paradisul este posibil aici, pe Pământ, şi că Statul este paznicul porţilor. Au fost minţiţi! Şi, cu cât amăgirea paradisului postmodern a fost mai puternică, cu atât dezamăgirea şi furia provocate de contactul brutal cu realitatea sunt mai mari. În spaţiul european, oamenii au dat la schimb promisiunea paradisului creştin, cu toată încărcătura lui de responsabilitate individuală, pentru ispita paradisului social-democrat, cu promisiunea lui înşelătoare că vor fi „liniştiţi şi ocrotiţi” de o providenţă mincinoasă: Statul. Acum a sosit Ziua Judecăţii.
Rând pe rând, guvernele europene, indiferent de culoarea lor politică, sunt obligate de realitatea economică să recurgă la măsuri de austeritate – Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Franţa, Marea Britanie, Irlanda şi, mai înainte, Islanda, Letonia sau Ungaria au fost obligate să reducă cheltuielile bugetare, să concedieze oameni din aparatul de stat, să îngheţe pensii şi să crească vârsta de pensionare, să anuleze sau să reducă drastic programe sociale, să crească taxele şi impozitele. Nu e sfârşitul lumii, e numai lumea reală, care îşi revendică primatul în faţa unei construcţii ideologice artificiale: modelul social-european. Nu este prima oară când remarcăm două atitudini fundamental diferite ale cetăţenilor faţă de stat, în funcţie de raportarea la iluzia statului social: în Statele Unite, mişcarea tea party cere mai puţin stat şi mai multă libertate individuală, în Europa, protestatarii cer recuperarea paradisului pierdut, cer să primească înapoi ceea ce nimeni nu le mai poate da. În Statele Unite, mişcarea tea party este formată din majoritatea până nu demult tăcută a americanilor, oameni obişnuiţi, care muncesc mult şi plătesc impozite regulat, fiind responsabili de producerea celei mai mari părţi a avuţiei naţionale. Dacă statul şi grupurile de interese din jurul lui ţintesc în permanenţă avuţia lor, ei nu dispun, în schimb, nici de sindicate, nici de grupuri media care să vorbească în numele lor. În Europa, abia acum se produce revelaţia că majoritatea tăcută este singura realitate din spatele iluziei statului providenţial şi că această majoritate se micşorează dramatic.
În România vorbim deja despre o minoritate: avem mai mulţi asistaţi decât contributori; anul trecut, din sectorul
privat au fost concediaţi cel puţin 300.000 de oameni, iar celor care şi-au păstrat slujbele li s-au redus deja salariile. Şi avem două milioane de oameni care muncesc şi plătesc impozite în alte ţări. Aceasta este realitatea economică, dincolo de care orice altceva este demagogie. Pur şi simplu e Ziua Judecăţii.
CRISTIAN CAMPEANU
sursa: romanialibera.ro
Nici n-am apucat bine sa intram si noi, ca soarecele in cascaval (a se citi UE), si a si venit Ziua Judecatii ! Dar asa ne trebuie ! Clasa politica ne-a aratat ca este de joasa factura din moment ce a pus botul la toate legile speciale, pe care ea le-a creat si le-a promulgat, a pus botul la coruptie, spaga si la propasirea clientelei politice.Si acum o sa platim noi, nota lor de plata, fara sa fi mancat si baut nimic !Ne ies pe nas cele 87% voturi date in 90 in Duminica Orbului lui Ion Iliescu si FSN-ului si care au aratat lumii ca suntem un popor care gandim incet si prost !