Obsesia digitalizării are, de fapt, o latură mult mai sinistră, pe care văd că n-o menționează nimeni, căci mulți preferă să se ducă in bălăriile reptiliene ale conspirațiilor.
Astăzi, de pildă, nu mai poți să-ți cumperi muzică pe vreun suport fizic, disc compact, vinil, de casete nici nu mai vorbesc. La fel cu filmele. Print-ul, ziarele tipărite, la fel dispar.
Deținerea fizică a acestor proprietati intelectuale dispare. Odată cu ele, gândiți-vă că și acte legale, dosare penale, totul devine digital, stocat in niște servere sau într-un norișor. Avantajul, zic toți, e accesul mai comod la ele, eliminarea hârțogariei, eliminarea birocrației. Problema e că la fel de simplu le poți face să dispară.
Să zicem că, peste 10-20 de ani, o companie de muzică întrerupe, in urma unui scandal, relația contractuală cu un artist care a publicat muzică numai sub egida acelei companii. Drept urmare, compania elimină muzica acestuia din propriul portofoliu sau blochează accesul la ea. Noi, clienții, nu mai avem cum să accesăm muzica artistului proscris, căci nu există decât in format digital.
La fel cu filmele, să zicem că un actor sau regizor face niste afirmații neconforme cu politica dictată de “powers that be”. Pe lângă faptul că e pus pe lista neagră a Hollywoodului, tu ai putea să nici nu mai ai acces la filmele sale, să fie si ele cenzurate in totalitate publicului.
La fel cu ziarele, să zicem că in 2030 are loc un mare scandal, o catastrofă sau un caz pena ce ultragiază opinia publică și ții minte că ai citit un articol dintr-o publicație care a tratat un caz similar petrecut in 2023, însă nu mai poti face corelarea fiindcă articolul nu mai e disponibil, toată arhiva ziarului respectiv devenind intre timp digitalizată si încărcată într-un cloud, deci inaccesibilă chiar de pe motoareke de căutare.
La fel cu documentația legală, cu dosarele civile sau penale, cu cazierul. Așa cum lesne ți se zice că poți avea acces in era digitală la anumite informații, la fel de lesne ți se poate bloca accesul la ele, ba foarte lesne acestea ar putea fi șterse.
Foarte recent am urmărit un podcast in care discutau unii despre faptul că o companie de software a pierdut codul unui produs, un joc video foarte popular de acum 10 ani, și că nu-l mai pot remasteriza sau reface pentru actualele console sau plăci grafice. Pur și simplu e pierdut, iar cine a avut inspirația să-l cumpere pe CD atunci e norocos să-l aibă.
Ce vreau să spun e că, în era digitală, cei ce dețin informația au controlul absolut asupra ei, fiind proprietatea lor exclusivă.
Cum informația, aflată într-o posesie unică și deci discreționară, poate să dispară sau să fie modificată extrem de ușor, dată fiind evoluția tehnologică, gândiți-vă ce se poate întâmpla cu identitățile noastre din viitor, cu cazierul nostru, dar mai ales cu trecutul nostru.
Digitalizarea informației poate duce la transformarea discreționară sau chiar la ștergerea la fel de discreționară a trecutului.
Cu alte cuvinte, deschide fereastra manipulării, dar și a hoției, a falsificării informației.
Gândiți-vă numai la facebook, unde mulți au dispărut si reapărut sub alte identități, avataruri, dar si cu postări diferite.
Avem cazul domnului Câciu, care scria si vitupera zilnic. Cum a devenit ministru, a șters postările anterioare și a dat unfriend cu nemiluita, inlocuindu-le cu postări cuminți, terne, serbede, oficiale.
Gândiți-vă cum glumeam într-o postare mai veche când îmi exprimam stupoarea in fața transformării peste noapte a unor gagici de pe fb, care azi erau cu YOLO, distracție, băutură, ciocolată, sex, pisiceală , craci in dresuri la profil, și deodată s-au transformat in mame eroine, ținând in brate copilul din poza de profil ca țăranii furca sau grebla in picturile lui Van Gogh, postând doar chestii serioase legate de copii si sănătatea lor, rețete, parentingul ca profesie, deci mămiki.
Dacă la astfel de transformări te amuzi, la celelalte te sperii.
Manipularea discreționară a trecutului prin digitalizare induce fenomenul de tabula rasa, de ștergere al amintirilor ca-n Men In Black și este culmea relativismului. Ce era ieri rău, astazi poate fi bun sau invers. Cine era ieri un dement poate fi astăzi o persoană respectabilă.
Prin ștergerea sau schimbarea trecutului, dispare coerența, reperul, direcția principală este frântă, iar ușurința acestor transformări radicale este ajutată, chiar încurajată și de deficitul de atenție din ce în ce mai generalizat si mai accentuat, căci trăim în epoca tik tokului.
Alt argument in acest sens este obsesia Hollywood-ului de a rescrie povești si mituri clasice cu dalta politicilor moderne, pretinzând că acestea noi sunt cele de la care ar trebui să plecăm, pe ele să le considerăm noul standard.
Odată cu această veritabilă resetare dispar și renumele, palmaresul, reputația, iar odată cu fenomenul fakenews dispare si credibilitatea, adevărul. Cine are dreptate într-o lume fără reper, fără reputație, fără renume, fără palmares, fără tradiție, deci fără reguli sau cu norme si legi schimbate chiar radical de la o zi la alta? Cine deține monopulul informației și, mai sinistru, al transmisiei informațiilor. Iar asta înseamnă dictatură.
În concluzie, eu nu cred că digitalizarea se referă la viitor, cum tot i se face reclamă, ci la trecut, la schimbarea sa pentru a justifica orice tip de viitor, oricât de distopic.”
Autor: Vlad Tărlungeanu
Adauga comentariu