Visegrad Post: ”România post-referendum: radiografia unei societăți bolnave”

În data de sîmbătă, 6 octombrie și duminică, 7 octombrie, sub 4 milioane de cetățeni români au mers la urne pentru a vota în cadrul așa-numitului „referendum pentru familie”, ajungîndu-se la o prezență la urne cu puțin peste 20% din numărul oficial al persoanelor înscrise în listele de alegători (de ce „oficial”? – răspunsul e mai jos).



Numărătoarea era încă în desfășurare la momentul scrierii acestui text, dar fiindcă susținătorii de facto al opțiunii NU (implicit, susținătorii „căsătoriilor homosexuale”) au cerut boicotarea referendumului, este deja clar faptul că majoritatea covîrșitoare a votanților au optat pentru DA – oricum, degeaba, dat fiind că nu a fost atins cvorumul oficial de 30%. Acest lucru a fost o mare dezamăgire pentru tabăra DA, care se aștepta la rezultate zdrobitoare. Aceștia din urmă, totuși, se pot consola cu faptul că nu au pierdut nimic: orice observator care știe cît de cît ceva despre România știe că marea majoritate a absenților de ieri, în caz de vot obligatoriu, ar fi votat DA, iar tabăra DA, astfel, nu este părăsită ideologic de baza ei, ci mai degrabă afectată de o lipsă de putere de mobilizare. Luînd în considerare faptul că toate partidele parlamentare și toate cultele religioase (cu o singură excepție) au îndemnat la participare, bilanțul politic al acestui referendum a fost nul. Acest lucru nu înseamnă, totuși, că tabăra #rezist, formată dintr-o „societate civilă” cu finanțare apuseană, se va opri din smiorcăială și din cererile pentru demiterea guvernului, dar mai ales pentru înfăptuirea visului lor umed: încarcerarea lui Liviu Dragnea (autor – să nu uităm – al unei legi a redevențelor pe gaz care nemulțumește multe companii multinaționale).

Problema – nu doar pentru guvern sau pentru Liviu Dragnea – este faptul că demobilizarea nu e din întîmplare sau doar punctuală. Ea este și structurală, și ne arată crăpăturile adînci din fundația societății românești care, după părerea mea, pun sub semnul întrebării însuși viitorul României ca națiune și ca stat.

Ce-i drept, tabăra DA a făcut toate greșelile tactice pe care le putea face. Campania a fost prea scurtă, făcîndu-i pe cei din tabăra DA să nu ajungă la cele mai conservatoare straturi ale societății românești, cu precădere la straturile țărănești care trăiesc într-o lume deconectată și la care se ajunge greu, unde apucăturile sexuale „inovatoare” (dacă sînt) rămîn nevăzute, motiv pentru care majoritatea votanților potențiali nu au înțeles însemnătatea chestiunii pentru care au fost chemați la vot. Dacă referendumul ar fi fost combinat cu următoarele alegeri, acest lucru ar fi făcut posibilă o participare mai bună, dând suficient timp pentru a depune un efort pedagogic corespunzător. Cel puțin din acest punct de vedere (al calendarului) este posibil să recunoaștem că tabăra #rezist a avut un pic de dreptate cînd l-a acuzat pe Liviu Dragnea că încearcă să instrumentalizeze politic această dezbatere socială. S-a putut observa și o anume nonșalanță a Bisericii Ortodoxe, care încă reprezintă un uriaș, dar unul foarte leneș, care părea să meargă la luptă dînd înapoi, mai ales pentru a nu fi cu totul copleșită de către activismul sîrguincios al neo-protestanților, de altfel adevărații învingători ai acestui vot: toate județele (majoritatea lor din nordul României) cu o participare relativ mare (de peste 20%) sînt zone puternic pătrunse de neo-protestanți, în timp ce multe din județele de la coadă clasamentului sînt (mai ales în sud-est) zona „ortodoxiei puternice” (cu foarte puțini neo-protestanți și practic fără uniați sau unguri).

Aici este prima crăpătură structurală care s-a ivit: șira spinării poporului român (spre formarea căruia contribuția ei a fost mult mai mare decît faptele tînărului și firavului stat român)- Biserica Ortodoxă, pierde rapid teren, iar după cum se pare, nu dispune de competențele necesare pentru a inversa aceste tendințe, de voința necesară pentru a face asta sau de ambele.

Această observație este cu atît mai dureroasă cu cît, pentru a salva ceva din fibra națională, conștiința politică nu pare să vină în ajutorul unei conștiințe religioase în cădere liberă (precum în Ungaria sau Cehia): județele din sud-est în care absenteismul la urne a fost mai mare decît media pe țară reprezintă un nucleu dur al PSD, de la care se aștepta să profite politic în urma unei mobilizări puternice. Ele adăpostesc chiar moșiile lui Liviu Dragnea și a premierului „său” Viorica Dăncilă! Ca urmare, cineva ar putea fi tentat să deducă următoarea concluzie: fiind nenorocită de politicile antisociale (în mai multe sensuri ale cuvîntului) ale epocii Băsescu, populația României nu vrea întoarcerea „dreptei” la putere, motiv pentru care susține fără prea mult avînt PSD, socotit drept mai puțin anti-patriot și mai puțin neo-liberal decît celelalte partide politice; cu toate acestea, PSD, prea indecis d.p.d.v. ideologic și avînd mijloace proaste de comunicare, nu reușește să incite o susținere emoțională adevărată a electoratului său, iar ca urmare a acestui lucru, majoritățile sale destul de puternice arată non-valoarea opoziției mai degrabă decît propriile sale realizări.

Situația este mult mai îngrijorătoare de atît: demobilizată d.p.d.v. moral, populația românească este și împrăștiată dincolo de granițele țării în proporții care sînt greu de estimat (mai ales că mulți din cei care pleacă nu își oficializează plecarea printr-o formă legală înr-un fel sau altul), dar care sînt foarte probabil mai mari decît numerele oficiale, de unde și precauțiile lingvistice la care am recurs mai sus în ceea ce privește electoratul și cvoromul. Într-adevăr, procentul de alegători anormal de mic văzut în niște județe foarte rurale și conservatoare d.p.d.v. cultural precum Gorj, Vîlcea sau Sălaj nu ne arată o basculare ideologică (oricum foarte puțin probabilă), ci faptul că listele electorale din acele județe sînt pline de cetățeni care, adeseori, nu au fost în țară de ani de zile, ai căror copii cresc adeseori în străinătate fără să învețe românește, care nu muncesc, nu investesc și nu plătesc taxe în România, unde statutul lor sociologic de facto în țara lor de origine este cel de turist, în ciuda originii lor etnice. Și alte state din zonă (Republica Moldova, Serbia și Bulgaria – în ordinea gravității situației) se confruntă cu aceleași probleme, care ating însăși rădăcinile și fundamentele statului național-teritorial modern, iar aceste probleme au nevoie de o rezolvare cu nimic mai puțin radicală. Într-adevăr, pe lîngă faptul că acești „turiști-compatrioți” au un rol de „perturbatori statistici„ în ceea ce privește problemele legate de atingerea cvorumurilor, aceștia mai reprezintă o mare problemă și atunci cînd ei aleg să meargă la urne: adesea neavînd nici un interes economic în țara lor de origine, opțiunile lor electorale sînt conduse doar de principiul împăcării programelor electorale cu menținerea strategiei lor de mobilitate socială ascendentă prin emigrație – în alte cuvinte, cu menținerea României în cadrul Uniunii Europene (și eventual integrarea ei în spațiul Schengen) cu orice preț. Nimic nu interzice să presupunem că rudele rămase în țară ale acestor români au reacționat conform așteptărilor propagandei instigatoare la boicot, care acuza referendumul (pe lîngă altele), că ar urmări „scoaterea României din Europa”. Acești români (de obicei rurali, adesea credincioși) nu au nici cea mai mică simpatie pentru agenta LGBT, dar luînd în considerare felul lor mai mult tribal de a vedea viața, strategia lor familială de emancipare socială prin emigrare către țări cu nivele de salarizare mai ridicate contează mai mult în procesul lor decizional decît apărarea instituțională a familiei, a noilor generații și a națiunii. Așa se explică și susținerea hotărîtă și neșovăielnică pe care i-au acordat unor Gauleiteri ai Eurocrației precum Traian Băsescu sau Klaus Johannis.

Cu alte cuvinte: oricare ar fi opțiunile lor politice (presupunînd că ar avea așa ceva), căpșunarii ajung să reprezinte o adevărată coloană a cincea cu o adevărată capacitate de a fi o pacoste pentru orice putere românească care caută să scape de sub tutela neo-colonială a Occidentului. La un moment dat, România va avea de ales între a ajunge o națiune extrateritorială precum armenii (ce-i drept, fără a fi la fel de bine plasată pe clasamentele internaționale a averilor dobîndite prin comerț) și a arde vreascurile – adică să renunțe la acei verișori care-și iubesc atât de mult țara din străinătate, după ce au părăsit-o. A treia variantă, discutată adesea de când România (datorită unor cauze atât demografice cât și economice) s-a alăturat clubului central-european a țărilor fără șomaj, este întoarcerea „diasporei„; această întoarcere este, însă, greu de imaginat, datorită unor factori precum diferențele de venituri între țările din Occident și România, care, deși din ce în ce mai mici, rămîn însemnate, dar și (într-un mod cumva mai discret) din cauza faptului că o parte din acei „exilați” deja s-au asimilat culturii țărilor-gazdă și nu se mai simt acasă într-o țară „înapoiată” – fiindcă acesta este felul în care România este percepută de majoritatea occidentalilor (în cele ce țin de etică, slava Domnului, pe bună dreptate).

Ultima crăpătură pe care vreau s-o aduc în discuție aici atinge și ea însăși definiția conceptului de națiune. Unii cetățeni români (țigani, unguri, ucraineni, sîrbi, ș.a.m.d.) nu sînt etnici români. Majoritatea acestor minorități sînt neînsemnate, iar minoritatea țigănească, deși destul de numeroasă, nu are o identitate unitară proprie. Totuși, una din ele, mai precis minoritatea maghiară, numără în jur de un milion de cetățeni români vorbitori de limbă maghiară (oficial mai mulți din cauza motivului enunțat mai sus), cei mai mulți dintre ei avînd și un pașaport unguresc, și care au la dispoziție în Ardeal școli cu predare în ungurește și o presă locală de limbă maghiară. Acest referendum a arătat comportamentul de două ori anormal al acestei minorități: a preferat să boicoteze referendumul din România (cele două județe locuite predominant de unguri au fot ultimele două de la coada clasamentului în ceea ce privește participarea la vot), opțiune care este opusă curentului predominant din Ungaria (anume iliberalismului lui Viktor Orban). Pentru a complica și mai departe harta situației, trebuie să reamintim faptul că mulți din acei unguri ardeleni care au boicotat referendumul (influențați de liberalismul pro-UE și/sau de ură fără discernămînt față de PSD, în ciuda faptului că PSD este aliat cu partidul FIDESZ al lui Viktor Orban) sînt aceiași unguri care, când și-au folosit recent cartea de alegători din Ungaria, au votat cu sus-numitul partid FIDESZ în cadrul alegerilor din aprilie, orice altă ipoteză fiind aritmetic de neconceput, din simplul motiv că ratele de participare astronomice la alegerile ungurești și de neparticipare la referendumul din România au fost aproape aceleași.

Am putea, deci, să ne așteptăm la apariția unei minuscule Ungarii LGBT în Nordul Ardealului, prinsă între o Românie populistă și o Ungarie iliberală, echivalent răsăritean al Scoției, cu care ar putea alcătui „provinciile extra-metropolitane ale Celui de-al Patrulea Reich Metrosexal”? Unii orășeni intelectuali unguri din Cluj sau Tîrgu-Mureș visează cu ochii deschiși la acest scenariu, dar oare au visele lor vreun fundament în realitate? Este destul de puțin probabil. De fapt, în zonele rurale și prin orașele mici, dar mai ales în rândurile vîrstnicilor și în zonele compact maghiarofone (Ținutul Secuiesc), electoratul maghiarofon (de altfel, destul de conservator) este destul de receptiv la propaganda liberală fabricată la Cluj din cauza faptului că acei unguri nu sînt deloc interesați de politica românească și nu urmăresc media românească, iar liberalii eurofili au acaparat cu totul mass-media minorității ungurești din România.

Succesul celor care au deturnat votul unguresc se explică, deci, în parte, prin naivitatea ungurilor ardeleni, care sînt mult prea obișnuiți cu rolul mulțumitor și comod conferit de statutul de victimă minoritară profesionistă și mângâiată de eurocrați. În ciuda faptului că sînt conservatori d.p.d.v. cultural, unii chiar au sabotat cu bună știință acest referendum doar din cauza unor resentimente anti-românești – trăind poate în iluzia că, în ziua în care i-ar veni, din partea populației majoritare, nota de plată pentru acest comportament sinucigaș, va sosi Frans Timmermans să-i salveze în fruntea unor Panzerdivisionen. Dar o parte din vină o are și FIDESZ, care nu doar că nu a început niciun Kulturkampf spre a recuceri aceste suflete ardelene prefăcute în minți cosmopolite în cursul unei promiscuități de lungă durată cu nebuloasa Soros, dar, chiar la momentul scrierii acestui articol, susține cu ajutoare financiare foarte generoase o presă maghiarofonă în Ardeal puternic infectată de liberalism. Presa respectivă, drept contra-prestație, pune batistă pe țambalul urii sale anti-FIDESZ, și orientează fățarnic votul secuiesc către FIDESZ în alegerile din Ungaria, dar își rezervă dreptul de a-l orienta împotriva aliaților FIDESZ în alegerile din România. Mai pe scurt: influențează opinia publică ungurească din Ardeal în favoarea celor mai înverșunați dușmani ai Ungariei: „dreapta” românească și păpușarii apuseni care o controlează de zeci de ani.

Deși au impresia că sînt superiori majorității d.p.d.v. cultural, mulți membri ai minorității maghiare oglindesc la o scară mai mică toate defectele majorității: sînt apolitici, predispuși spre emigrare, decreștinați (și ulterior recreștinați de către varii culte neoprotestante) și duc (mai ales în cazul elitelor lor politice și culturale) lipsa unei viziuni a viitorului care ar putea fi o alternativă la euroglobalismul expirat.

Avem de-a face cu o majoritate bolnavă și cu o minoritate schizofrenică: dacă acest amestec exploziv nu produce scenariul de tip ucrainean de care ne-am putea teme, motivul pentru care nu se va aprinde nici o scînteie va fi faptul că lupta se va sfîrși înainte de a începe, mulțumită lipsei de luptători – aceștia fiind mult mai ocupați cu condusul unor Uber-uri în Dublin sau cu curățatul closetelor la Hamburg.

Autor:  Modeste Schwartz

Sursa: Visegrad Post