Analize și opinii

Dan Diaconu: “Cum a pierdut America totul?”

Spuneam într-o postare anterioară că, dincolo de provocările externe, America este provocată intern, dărâmată de o lipsă de coeziune care se vede la orice pas. Întrebarea pe care şi-o pune orice observator cât de cât raţional este „cum de a fost posibil?”. America tuturor cetăţenilor săi, ţara care-ţi dădea voie să visezi, casa idealiştilor lumii acesteia, tocmai ea să se transforme într-o casă de nebuni? E chiar mai mult decât atât.



Momentul iniţial e greu de identificat. Putem găsi numeroase momente în care factorii de decizie de-acolo s-au hotărât să se joace cu diavolul marxist. Mulţi ar identifica momentul zero prin anii 50, dar acei ani sunt cei ai accelerării implementării nebuniei marxiste, ai realizării acelui imens malaxor de mega spălare a bietelor creiere căzute în capcana sistemului.

Alţii ar putea sugera că momentul blestemat a fost fix acela al Independenţei. E o idee destul de năstruşnică, ar spune cei atenţi la detalii, în special prin prisma faptului că marxismul avea să apară abia un secol mai târziu. Dar nu este o idee tocmai aberantă, mai ales dacă ţinem cont de rădăcinile marxismului care, la un moment-dat, se suprapun peste cele ale Revoluţiei Americane.

Însă, punctul de vedere istoric aproape că nu mai contează. Importantă este realitatea, cea care ne arată o Americă urâtă, vulgară, agresivă la exterior şi extrem de intolerantă în interior. Cu toate că poate părea paradoxal, dar această intoleranţă provine tocmai din teroarea toleranţei, împingerea limitelor unei politici bolnave dincolo de nivelul de acceptabilitate şi generând astfel o tiranie chiar mai mare decât intoleranţa.

Stângismul american a promovat cultul minorităţilor care, treptat, s-a transformat în presiunea minorităţilor. Acesta a transformat societatea într-una iconic-marxistă a „revoluţiei permanente”. După eşecul comunismului Estic, era limpede pentru orice marxist că „revoluţia” începe să stagneze imediat după ce lupta a fost câştigată. Astfel s-a mers mai departe şi s-a considerat că esenţial pentru menţinerea unei societăţi agitate(a se citi a uneia în stare permanentă de revoluţie) era găsirea unor noi şi noi războaie sociale care, în final, să fie câştigate de retorica marxistă. Iniţial se credea că „războiul generaţiilor” va fi cel care va rezolva problema, dar şi aici s-a observat că, după aşa-zisa „revoluţie a tinerilor” lucrurile au cam intrat în banalitate. Astfel încât s-a trecut la modelul minorităţilor de toate tipurile. Care-i miza? Răfuiala permanentă între minorităţi şi majorităţi, iar când majorităţile se vor fi epuizat, menţinerea zgomotului prin războaie fratricide dintre diverse minorităţi.

În mare acesta este modelul unei societăţi marxiste a revoluţiilor continue. O luptă surdă, iraţională, pentru idealuri din ce în ce mai aberante şi care, în final sunt rezolvate prin retorica marxistă. Exemplul cel mai relevant, cu toate că nu vine din America, ci din Canada, este atât de limpede încât nu mai are nevoie de explicaţii: tensiunea dintre minoritatea zoofilă care-şi clama dreptul de a „iubi aşa cum i se pare normal” şi asociaţiile pentru protecţia animalelor care clamau dreptul animalelor de a nu fi agresate s-a tranşat la Curtea Supremă, unde s-a stabilit că zoofilia e legală atâta timp cât nu implică penetrarea. Probabil vă pufneşte râsul, dar chiar a fost o temă intens dezbătută.

Însă care poate fi nivelul de coeziune într-o aşa lume a nebunilor? Un exemplu s-a petrecut în 2016, atunci când un jucător din NFL, Colin Kaepernick, a ales să îngenuncheze la intonarea imnului pentru a protesta împotriva rasismului american. Chiar dacă acţiunea a atras oprobriul societăţii, aflată într-o mini ofensivă conservatoare sub conducerea lui Trump, Kaepernick şi-a găsit destui aliaţi. Toată floarea stângismului american a sărit să-i ia apărarea, iar pentru ca lucrurile să fie împinse la absurd, imaginea sa este folosită de către Nike într-o mega campanie publicitară. Asta ca să înţelegem care-s valorile corporaţiilor americane, altă dată stâlpii solizi ai societăţii.

Marxismul implementat sub diverse forme este cel care realmente a mâncat America din interior. Asemeni unui parazit, a secătuit societatea, i-a transmutat valorile şi a transformat societatea într-o casă de nebuni. Iar, sub presiunea acestui setup nefast, mai devreme sau mai târziu, societatea americană va face implozie.

Lucrul acesta însă nu e unul îmbucurător. Nu vă aşteptaţi să scăpaţi de tiranie doar pentru că tiranul va muri. E fals. Viermele marxist odată scăpat în lume nu poate fi oprit. Aceasta pentru că el este o molimă, o boală a sufletelor care se răspândeşte şi-i cotropeşte cu totul pe cei infectaţi.

Faptul că America va muri nu va fi decât un semnal, o avertizare pentru toate celelalte naţiuni că destinul Americii va deveni destinul lor. Şi-aici, din păcate, nu e vorba decât despre când se va întâmpla asta cu fiecare naţiune în parte. Astfel încât rezistenţa în faţa valului violent al molimei nu se poate rezolva decât individual sau în comunităţi absolut descentralizate. Reţineţi ceea ce v-am spus şi pregătiţi-vă pentru ceea ce e mai rău.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Interesant punct de vedere, mai ales ca nu este absolut deloc atins de mass-media vanduta progresistilor! Si eu sunt de aceeasi parere cu autorul, ca societatea americana(impartita in 2 parti antagonice si relativ egale, conservatori si progresisti) va face pur si simplu implozie, astfel ca SUA va avea aceeasi soarta ca Imperiul roman, fiind distrusa de tensiunile din interior si nu de catre vreo alta putere militara!