Este clar acum că – cel puțin de ochii lumii – președintele Iohannis încearcă să pună batista pe țambal, când spune că nu va exista un boicot al României oficiale la adresa Austriei. Nu e mai puțin adevărat că, dacă a apucat să deschidă gura pe această temă, nici n-ar fi putut să spună altceva. Ar fi fost o greșeală să clameze că România oficială se dedă la boicotarea unei “colege” de Uniune Europeană. Și totuși.
Au fost tonul și formularea potrivite? L-a obligat cineva să facă această declarație – chiar și de fațadă? Nu cumva putea să sară peste această exprimare – înadins accentuată – a non-boicotului? Deși a vorbit în românește, mesajul sună ca o promisiune de cumințenie adresată austriecilor și poate lui nea Weber – un fel de cur sucit -, șeful pe linie de PPE al președintelui României.
Dacă, în spatele cortinei, retragerile companiilor de stat românești din băncile austriece, anunțate de ministrul Grindeanu din guvernul „stabil” Ciucă, ca și de onorabilul Boc de la Cluj, au avut acceptul lui Iohannis – este una. Înseamnă că președintele joacă în interesul național, acceptând, în subsidiar, metoda bate șaua să priceapă iapa.
Dacă, însă, președintele are servituți obscure care îl împiedică să pună piciorul în prag obăzniciei austriece este alta. Din luarea de poziție a dlui Iohannis se desprinde mai curând un aer de împăciuitorism, de resemnare (“să vedem ce se mai întâmpă la anu’!”), decât de prezentare și reprezentare a protestului oficial al României față de capul în gură primit de la austrieci – și de la păpușarii lor, care or fi ei, din umbră.
Una este să afirmi refuzul oficial de a boicota Austria și alta – foarte necesar – de a veșteji, în termeni, desigur diplomatici, măgăria austriacă. Ceea ce nu s-a întâmplat. Nefăcând-o, președintele mai mult a pierdut decât a câștigat pe plan intern.
Pe de altă parte, declarația și răspunsurile lui la întrebările presei române de la Bruxelles, mult subțiată și selectată față de ceea ce ar fi putut fi la București, au avut și rolul de a descuraja și a stinge ostilitatea născută spontan – cam în toate straturile și la toate nivelurile societății românești – de curvărăsia austriacă.
Cuvinte și propoziții cheie cum ar fi „România protestează oficial, în cel mai serios mod, față de abuzul guvernului austriac” sau „nu există niciun motiv, faptic sau juridic, pentru veto-ul austriac” sau „România va continua să-și exercite cu cea mai mare seriozitate și determinare rolul de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene” și altele asemenea nu s-au regăsit în intervenția președintelui Iohannis. Ascunzându-se în spatele „căii diplomatice”, președintele ne spune, de fapt, că rămânem la mila Domnului, cum am fost și până acum.
Înțelegem, astfel, că, din păcate, atitudinea de cedare iterativă, de servitute în formă continuată, practicate de autoritățile românești față de cerințele – escaladate, de-a valma, de ani buni – de diverse entități din Vest, precum și imposibiltatea (din cauză de șantaj) de a li se da un NU ferm peste bot se vor perpetua sine die – cel puțin în actuala administrație Iohannis.
Suntem aproape de momentul în care „chestiunea austriacă” e pe cale să se transforme într-o hârtie de turnesol în politica internă românească. Președintele Iohannis mai are doi ani (previzibili) pe scena politică românească, în timp ce pentru PNL viitorul post-iohannist este înecat în ceață. Din locomotiva care i-a adus la putere, Iohannis începe să devină o piatră de moară agățată de picioarele PNL.
Pentru umilința necompensată nici măcar la nivel vocal de către președinte, darmite faptic, electoratul se va răzbuna. Pe cine? Pe de o parte, pe favoritul la președinție sponsorizat de echipa Iohannis-Helvig, iar pe de alta – pe partidul președintelui, PNL. Electoratul român este mai curând emoțional, visceral. Nu va uita apatia prezidențială și atitudinea de non-combat față de afrontul austriac – pe care unii, mai radicali, o pot considera chiar trădare.
Instinctiv, unii membri PNL își iau deja măsuri de protecție (care însă nu-i va salva de eșecul la urne). Se văd deja cu ochiul liber amorse de fisuri Cotroceni-Modrogan. Rareș Bogdan, Guran, Boc, parțial chiar și Ciucă, președintele de mucava al PNL, prin declarațiile și faptele lor, îi suflă în ciorbă președintelui, stropindu-l pe cravată.
Nu mai vorbim de schisma PNL-PSD din guvern, care se adâncește pe zi ce trece. Ministrul Grindeanu ne-a anunțat că multe entități/companii românești din subordinea Ministerului Transporturilor, care vehiculează bani mulți, nu-i va mai vehicula prin băncile austriece. Normal că PSD simte nevoia să ia distanță. Nu vor să fie loviți de “sindromul austriac” care se va abate, în cele mai insidioase și neașteptate forme, asupra echipei Iohannis – Aurescu – Bode et. comp.
Cel mai trist în toată această chestiune este că România ratează, din nou, o bună ocazie de a-și ridica fruntea din țărâna obedienței prostești față factorii politico-decidenți euro-atlantici în care s-a cantonat singură, în special după aderarea din 2007 și după ce Băsescu și Macovei au turnat lături în capul țării pe toate culoarele cancelariilor – ca să rămână ei la putere.
Starea de victimă de serviciu, de victimă a unui anumit tip de abordare depreciativă continuă, de bullying economic-politic, în care România s-a (auto)împins și complăcut, ani și ani de zile, pe toate căile posibile și imposibile, își arată acum hidoșenia.
Ce înseamnă bullying? Să cităm din DEX: acțiunea sau seria de acțiuni (…) verbale, relaționale (…) săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită (…) categorie socială sau la o categorie defavorizată (…) ( subl. ns.) Mai clar de atât nu se poate.
Dacă nu te respecți în primul rând tu, dacă te pui singur la colț, dacă te arăți singur cu degetul, dacă te prezinți tot timpul ca țap ispășitor, vei fi un loser continuu, un popor care stârnește cel mult zâmbete compătimitoare și promisiuni de două parale. Ba chiar voluptate în a ți se mai aplica, uneori, câte un cap în gură. După cum se vede.
Cum s-a ajuns aici? Prin alegerea și promovarea de către electoratul român – care niciodată nu știe pe ce lume e – a unor lideri-derbedei, care au manipulat imaginea și percepția țării în conștiința străinătății, dar au și tranzacționat, iresponsabili, fondul ei patrimonial, în schimbul îmbuibării și imunității personale și al uzurpării puterii prin tot felul de erate abjecte, sprijinite de la Berlin.
Or, acum am fi avut ocazia, când tot dreptul și toată dreptatea erau de partea noastră; acum, când marea majoritate a țărilor europene ne recunosc această dreptate; acum, când până și în Austria avem partizani; acum trebuia să întoarcem foaia, să schimbăm paradigma Mioriței, să ne ridicăm în poziția bipedă.
Dar cu cine?
Cioflingari – mulți.
Oameni politici – puțini.
Oameni de Stat – zero.
Autor: Eugen Serbanescu
Sursa: cotidianul.ro
Nu înțeleg cum , abia acum când am fost loviți , am depistat cât de nocive sunt companiile austriece care operează în România și cât de benefice sunt toate celelalte companii , inclusiv olandeze , care tot în România operează. Mie mi se pare un joc meschin , Austria a fost păcălită de cineva de bine astfel încât poporul român să se revolte și să ceară imperios renunțarea la cooperarea cu Austria iar această cooperare să treacă în altă parte. Este cam în genul în care bănățenii , prin sec. XVIII , s-au bucurat când au fost eliberați de sub turci de către austrieci ( iar austriecii !) dar au intrat sub stăpânire austriacă, Consider corect apelul unor români de a se renunța total la companiile străine și naționalizarea obiectivelor economice înstrăinate în condiții total defavorabile României. A renunța la unii și a accepta pe alții , nu înseamnă nimic bun pentru noi.