Cel mai mare dușman al Occidentului e Occidentul însuși, iar același lucru e valabil și pentru democrație. Suntem atât de aroganți și siguri de supraviețuirea și superioritatea noastră în democrațiile apusene, încât nu ne gândim deloc cum le apărem celorlalți. Nici nu trebuie, ne gândim noi, datorită superiorității noastre inerente și a puterii invincibile. De ce ne-am îngrijora, de pildă, de ce părere au africanii despre noi?
S-a spus adesea că civilizațiile nu se prăbușesc din cauza unor dușmani din exterior, ci din cauza decadenței interne. Nu există o opoziție strictă între cele două, totuși; însă decadența poate să-i facă mult mai redutabili pe dușmanii din exteriori. Și suntem în decadență acum.
E cu atât mai rău că nu suntem gata să ne vedem așa cum suntem, pentru că democrațiile occidentale, care au fost un model pentru restul lumii după căderea zidului Berlinului, și-au pierdut atractivitatea în mare parte din lume, în același moment în care își pierd și puterea financiară și militară.
Încercați să vă imaginați pe cineva inteligent dintr-o țară non apuseană care citește povestea Susannei Gibson, o candidată pentru legislatura statului Virginia. Această doamnă, de 45 de ani, s-a filmat în timp ce făcea sex cu soțul ei (avocat de familia, apropos), primind bani din această filmare.
Scuza ei a fost că banii o ajutau să susțină cauze bune; adică niște cauze pentru care va vota dacă va fi aleasă. Scopul scuză mijloacele, iar acesta a fost un argument care pare că i-a convins cel puțin pe unii dintr votanți. Nu e clar că va pierde alegerile.
Ce va crede cineva dintr-o țară non occidentală? Fără îndoială că țara lui e foarte degradată și depravată, dar nu într-atât. Ar crede că o țară în care se întâmplă astfel de lucruri cu atâta impunitate nu merită nici respect nici emulație, și chiar dacă ar dori să emigreze acolo, dorința lui va fi de a-și îmbunătăți starea materială, mai degrabă decât a se integra într-o societate pe care o admiră pentru morala și principiile ei. Cum ar spune chinezii din vechime, o țară în care se întâmplă astfel de lucruri și-a pierdut mandatul Cerurilor.
Nu doar în Statele Unite, nerușinarea candidaților aruncă în derizoriu alegerile ca formă de guvernare legitimă. Potrivit lui Churchill, democrația e cea mai rea formă de guvernare, cu excepția celorlalte, dar lipsa de onoare a candidaților de azi pare să arunce o îndoială chiar și asupra celei de-a doua părți a butadei.
În Franța, un candidat pentru Adunarea Națională, Juliette de Causans, a recunoscut că a folosit o poză fotoșopată în campanie – atât de modificată încât părea altă persoană.
Nu e poate la fel de rău ca politiciană pornografică din Virgina, iar odată i-am dat voie unui editor să facă ceva oarecum similar folosind o fotografie de-a mea pentru o carte (nu că aș fi arătat mai bine și asta ar fi îmbunătățit în vreun fel vânzările). Dar demonstrează îndeajuns pentru orice non occidental inteligent cât de putredă intelectual și moral este democrația noastră.
În primul rând, modificarea fotografiilor de campanie înseamnă că un număr suficient de oameni – suficient încât să facă diferența dintre victorie și înfrângere – votează pe baza pozelor. Asta nu sugerează un electorat bine informat care ia decizii electorale pe baze bine informate sau serioase. Electoratul e mai degrabă precum clientul din supermarketuri care cumpără fără listă.
Dar poate că politicianul care și-a modificat poza a greșit; în realitate, electoratul nu ia aminte la astfel de lucruri. În cazul acesta, politicianul (și cei ca ea) i-ar fi jignit pe cei al căror vot l-a cerut. Fără îndoială că în epoca publicității, cunoscută uneori ca epoca informației, un anumit grad de superficialitate e inevitabil. Dar când politicienii își schimbă fotografiile pănă într-acolo încât nu mai au legătură cu persoana lor reală, ne apropiem de nivelul de înșelăciune sovietică, când oamenii dispăreau din poze imediat ce dispăreau din viață. (Mereu mă apucă râsul când văd, de pildă, părul negru al domnului Xi).
Când a izbucnit scandalul, doamna Causant a declarat „e dreptul meu în calitate de candidat să am o poză frumoasă”. Poate ceva să ilustreze mai bine egotismul la modă din Occident?
Deși, vai, a avea o poză frumoasă și a fi frumoasă nu e deloc același lucru. Sunt multe poze frumoase ale unor oameni urâți sau chiar diformi, ceea ce nu e același lucru cu a-i face frumoși (cu toate că pot avea caractere frumoase). Nimeni nu are dreptul să fie considerat frumos și nimeni nu are dreptul să înșele publicul.
Desigur că se întâmplă lucruri mult mai rele în dictaturi. Dar non-occidentalul inteligent, care știe de la început că guvernul țării sale va fi mincinos, corupt și tiranic, dar care a citit lecțiile despre buna guvernare ale intelectualilor apuseni, își va da seama din ce în ce mai mult că democrațiile occidentale sunt giganți cu picioare de lut, că oamenii și instituțiile noastre sunt putrede până în măduvă. Viața noastră publică nu pare că e mai mult decât o succesiune de scandaluri, corupție, minciună și dispute despre nimicuri, în timp ce problemele serioase trec neobservate. Nu mai putem privi de sus, ci invers. Faima e ca strălucirea unui strugure, când se duce, se duce pentru totdeauna.
Autor: Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la editura Contra Mundum.
Sursa: contramundum.ro
Adauga comentariu