Ce avem de câştigat din apartenenţa României la Uniunea Europeană?, ne întrebăm din când în când după ce nu am văzut în ultimii şase-şapte ani că ţara s-ar fi transformat spectaculos în bine de când am dobândit accesul în “clubul select european”. În afara dreptului de a circula şi a munci în statele dezvoltate ale Uniunii, nu desluşim clar beneficii nemijlocite ale integrării.
Descoperim încetul cu încetul că tot pe cont propriu suntem şi că tot de munca noastră – individuală şi ca naţie – depinde ca România să arate întrucâtva mai asemănător cu o ţară din vestul continentului. Ceea ce nouă ni se dezvăluie pas cu pas, unii ne-o spun de-a dreptul. Nu numai că nu ar trebui să ne mirăm că nu s-a întâmplat mai nimic de la sine din 2007 încoace, dar nici nu ar fi cazul să ne aşteptăm la ceva diferit pentru următorul deceniu.
Am fost săptămâna trecută la Banca Naţională a României, unde l-am ascultat conferenţiind pe George Friedman, fondatorul furnizorului de informaţii şi prognoze geostrategice Stratfor. El însuşi născut în Ungaria, de unde a fugit cu familia pentru a scăpa de regimul comunist, acesta cunoaşte sentimentul existent după 1989 în ţările care au nimerit de partea nepotrivită a “cortinei de fier”. Părea o descătuşare… Afirmându-şi clar opţiunea pentru Occident, cetăţenii statelor foste socialiste şi-au format convingerea că simpla apartenenţă a ţărilor lor la NATO şi Uniunea Europeană le va aduce o prosperitate comparabilă cu cea din vest.
A existat un sentiment de “răscumpărare”, spune Friedman, conform căruia, dacă vom sta alături de occidentali, vom avea parte de securitate şi de nivelul lor de trai. Întregul proces de extindere a UE a fost susţinut de această speranţă nutrită în ţările care au stat pentru jumătate de veac în proximitatea de putere a Uniunii Sovietice.
După şocul financiar şi etapele recesionare care au urmat, o întrebare şi-a făcut loc angoasant în rândul nostru: şi dacă răsplata nu vine? Friedman ne spune clar de pe acum: nu va veni! Nu numai că după declanşarea crizei globale această paradigmă a răscumpărării ţărilor est-europene prin simpla apartenenţă la structurile occidentale nu mai este valabilă; ea nu a fost valabilă niciodată. A fost dintotdeauna o iluzie!
Foarte dur verdictul! Vine într-un contrast izbitor cu propaganda euroatlantică de la finele anilor ’90 şi prima jumătate a deceniului trecut. Naivităţi impardonabile la conducători ai destinelor unei naţii sau iluzii întreţinute vinovat de agenţi de influenţă ai unor proiecte politice suprastatale, bolboroselile pro-occidentale se dezvăluie în toată goliciunea lor. Rămânem noi cu sărăcia noastră, cu înapoierea noastră, cu neputinţa noastră… Desculţi în “clubul select european”…
România este un stat suveran şi are propriile-i responsabilităţi; este important, înainte de toate, să creadă în ea însăşi, a spus Friedman. Deci, pe cont propriu! De eforturile noastre depinde dezvoltarea noastră, iar iluzia că vom fi tractaţi de vreun motor european trebuie abandonată pentru că nu poate fi decât sursă de demotivare.
Totuşi, dacă lucrurile stau, într-adevăr, aşa, o idee smintitoare ne vine imediat în cap. Dacă accesul la prosperitate sub umbrela NATO sau cu paşaportul european au fost iluzii, în schimb cedările noastre, pentru acestea, sacrificiile de peste ani, au fost cât se poate de reale!
Ne-am distrus industria “ceauşistă”, am eliberat politicos terţele pieţe stricând relaţiile cu parteneri comerciali tradiţionali, am înstrăinat flota, am dezintegrat industria cărbunelui, am făcut privatizări pe un leu în favoarea unor companii din Vest, am deschis graniţele importurilor din Occident. Am cedat toate zonele importante de extragere a rentei – exploatarea petrolului, furnizarea de energie electrică şi gaz, sistemul bancar deţinător al monopolului tipăririi banilor, – am făcut loc în mijlocul oraşelor marilor lanţuri de retail. Am dat profitul industriei cimentului către francezi, elveţieni şi nemţi, dar am rămas cu poluarea acesteia. Am dat miliarde de euro către americani pentru construcţia unei autostrăzi care nu a fost terminată niciodată. Am deschis contul de capital, lăsând ţara pradă unei specule imobiliare care a condus la supraîndatorarea celor mai active categorii de tineri din societate. Nu în ultimul rând, am stropit cu sângele românilor morţi sau schilodiţi în Afganistan şi Irak altarul iluziilor integrării în Occident.
Să ne smulgem părul din cap… sau ce? După ce ne-am distrus baza de dezvoltare pentru viitor, ca ţară învinsă în Războiul Rece, acum ni se spune că de fapt cheia este în dezvoltarea pe cont propriu. Aş fi vrut să îl întreb pe domnul Friedman ce crede, dacă există măcar un element pozitiv de care să profităm după toate aceste sacrificii sau dacă am fost fraierii fraierilor. Nu am apucat, pentru că au avut întâietate întrebătorii preferaţi, în cea mai mare parte agenţi sub acoperire deghizaţi în jurnalişti, analişti independenţi sau demnitari publici. Întreţinătorii iluziei proatlantice, de altfel.
Termenul folosit de fondatorul Stratfor – “redemption” – nu este numai echivalent răscumpărării. El are şi trimiteri spirituale, fiind utilizat în sensul de mântuire. Răsplată nu a fost. Răscumpărarea nu vine. Ne este din ce în ce mai clar şi că mântuirea prin credinţă… în UE a fost o ţeapă.
Autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
daca nu era europa , acum in ro se mergea cu opinci
Daca nu erau politrucii corupti de rea credinta de la Bucureşti, ci niste oameni morali de buna credinta la conducerea tarii, care sa lucreze in interes national – pe bune, acum România putea, cu demnitate şi onoare, să arate degetul mijlociu către Imperiul UE care ne ţine în prezent drept colonie – sclavi.