Orice diferenţă între situaţia «teoretică» şi situaţia din teren trebuie explicată de managementul societăţii, şi asta se poate lăsa cu zornăit de cătuşe.
Inexistenţa unui inventar complet, accesibil public, al tuturor terenurilor, companiilor şi bunurilor deţinute de stat este o ruşine naţională. Motivul inexistenţei lui, indiferent de autoritatea implicată – Minister de Finanţe, AVAS, BNR, CFR, RAPPS, etc.– se poate explica cu greu. Să fie indiferentă sau teama faţă de eventualul lui conţinut? Să detaliem un pic ce ar însemna un inventar. Ar însemna, de pildă, înlăturarea situaţiei în care 10%-20% din terenurile societăţilor desprinse din CFR sunt incerte, după ce, în 1997, compania-mamă a fost spartă în mai multe entităţi. Ar însemna un inventar complet al terenurilor tuturor celor 10.000 de societăţi privatizate de stat, unde statul nu a vândut la privatizare şi anumite terenuri care nu aveau certificatul de proprietate obţinut – legea prevedea evaluarea şi convertirea lor în pachete de acţiuni deţinute de stat.
Proprietarii Societăţii Naţionale a Tutunului, spre exemplu, ar deveni minoritari în companie dacă această operaţiune s-ar fi realizat. În general, ar însemna un inventar complet al fiecărui minister. AVAS-ul, de pildă, a avut ultimul inventar de acest tip realizat în 1999 cu sprijinul Băncii Mondiale, iar acum are o situaţie patrimonială incertă. Vom constata că există sute de hectare care ar trebui să fie deţinute de stat (unele dintre ele în centrul unor oraşe), dar sunt pierdute printr-o neglijenţă aproape criminală a unor funcţionari care nu se ocupă de obţinerea titlurilor de proprietate. Există terenuri pierdute în instanţă pentru că statul nu are bani sau nu vrea să îşi angajeze avocaţi buni. Vom mai constata falimentul unor societăţi deţinute de stat (gen Rodipet sau Aversa), fără ca cineva să urmărească cu hotărâre recuperarea sumelor cuvenite. În strânsă legătură, vom mai inventaria zeci de mii de litigii, necentralizate şi urmărite neuniform, deşi sunt în joc sute de milioane de euro.
Vom constata, în general, lucruri pe care un manager nou-sosit într-o companie le cere în prima săptămână de lucru. După inventariere, ar fi necesar şi un audit financiar serios, anual. Închipuiţi-vă că dezastrul financiar de la Compania Naţională a Huilei, de pildă, nu a fost analizat în profunzime de niciun auditor extern în ultimii 20 de ani, deşi vorbim de compania cu cele mai mari datorii la buget, an de an. Sute de companii de stat sunt în aceeaşi situaţie – cu sute de milioane de euro pierdere anuală.
Există, însă, şi un dezavantaj major al oricărui inventar – orice diferenţă între situaţia „teoretică“ şi situaţia din teren trebuie explicată de managementul societăţii, şi asta se poate lăsa cu zornăit de cătuşe. De aceea, vă invit să priviţi sugestia inventarierii ca pe o propunere posibilă şi fezabilă, dar care nu se va aplica prea curând. „Pentru că nu trebuie, de aia.“
Răzvan Orăsanu
sursa: capital.ro
Adauga comentariu