Opțiunea elitelor politico-mediatice din România în relația cu conflictul din Est a fost să supună intensiv publicul românesc propagandei ucrainene de război.
Dezbaterea națională a fost canalizată exclusiv pe infotraseele favorabile ucrainenilor. Foarte puține platforme, site-uri, voci din România au încercat să se uite peste acest gard ghimpat al intoxicării brutale, un edificiu util pentru o țară în război. Însă, oricît de scandalos suna asta, România nu este în război. În război sînt două foste republici sovietice din vecini. Doar ele.
Populația României nu merita tratamentul violent la care a fost supusă timp de trei ani. Nu mă refer doar la prostiile comice sau sinistre ale departamentului de război hibrid al Kievului, cu ale sale murături antiaeriene, cu june eroine care salvează răniți conducînd în teren minat zeci de km împușcate în ambele picioare sau cu brutele lui Putin violînd nou-născuți în maternitățile pe care ulterior le demolează. Pe lîngă acestea, mă refer mai ales la ventilarea metodică, pe scară foarte largă, a mesajelor de pericol, de frică și teroare, în paralel cu tonele de lozincăreli ofensiv mobilizatoare, de parcă fiecărui cetățean român trebuie să i se întrețină dorința de a cîștiga pe front cu prețul propriei vieți. Fără să fie în război, România s-a comportat comunicațional, timp de trei ani, ca și cum ar fi parte directă a războiului.
O asemenea mașinărie gigantică de fum orbește, surzește și tîmpește. Este exact ca un sac îndesat pe cap, sub care nu vezi și nu auzi decît distorsiuni proiectate cu forța – și ce forță! – pe învelișul interior al țesăturii etanșe.
Isteria pro-ucraineană a unor personaje publice de la noi, uneori cu manifestări realmente patologice, e de înțeles. Nu toate organismele vii reacționează cu calm înăuntrul unei bezne urlate, unde nu auzi decît, în esență, că vei muri curînd. Deoarece vin. Vin și te omoară. Orice propagandă de război asta face: te ține treaz, sub presiunea vigilenței combative. Că altfel mori. Pentru că vin. Vin să te omoare. După ce te vor fi cotropit. De altfel, au și venit. Uite-i! Uite-i în spatele lui cutare, uite-i în conturile secrete ale lui cutare, iată-i în afacerile dintre ăia cu ăia. Păi nu i-am prins noi cu mîinile pline de sînge pînă și pe ștampilele de vot? I-am prins! Sînt aici. Sînt peste tot. Murim!!!
Cum să n-o ia prin usturoi academicii pițigăioși din Mănășturul istoric? Cum să-și păstreze țiglele pe casă numeroșii miniCaramitri aflați oricum în agitate stări pacientale încă din era prebelică? Imposibil.
Deși a pompat sume enorme și resurse umane specializate nu doar în arme, ci și în propaganda de război a ucrainenilor, regimul Biden nu și-a supus propriul popor aceleiași drăcării mutilante. Oricum, nu în proporțiile administrate de români românilor. Pe întreaga durată a celor trei ani ai conflictului din fosta URSS, sursele mele de informare au fost americane și britanice. Pentru hărțile din terenul de luptă, surse oficiale franceze.
Voci din SUA și UK – ce-i drept nu în “presa mare” – vorbesc deschis și în detaliu de cel puțin doi ani și jumătate despre o cu totul altă realitate decît cea ambalată în camuflajul mobilizator de război și vîndută zilnic publicului românesc.
Constat, de pildă, ce stupoare produce în România declarația lui Podoliac despre faptul că nu Trump, ci ucrainenii au lansat ideea vînzării către americani a “pămînturilor rare” din Ucraina. Informația e chiar veche. Dar n-a fost oportun a fi circulată și dezbătută sub sacul de pe capul publicului românesc. Deoarece el, publicul, e prost. Nu înțelege. Nu vezi, dragă, cum votează?
Foarte grav este că, judecînd după cum acționează, nici mediul politic decizional românesc nu pare să se fi expus la vreun alt flux informativ decît acesta. Acesta, care s-a dovedit o iluzie. Una firească pentru combatanți, dar păguboasă și periculoasă pentru ceilalți. Dacă te încăpățînezi să rămîi victimă și parte a unui aparat propagandistic de război – și doar atît – nu poți concepe și nici accepta că ăia cu care ții tu pierd partida. Și mai ales nu poți articula vreo soluție de ieșire din criza în care te uluiește realitatea că te aflai fără să fi știut că te afli acolo. Astfel se explică muțenia programatică a tuturor competitorilor politici în anul electoral românesc 2024 despre conflictul dintre cele două foste republici sovietice.
Instrument esențial al propagandei de război, cenzura este bezna minții. Iar bezna minții – scuzat să-mi fie clișeul expirat – chiar naște monștri.
Autor: Sorin Faur
Adauga comentariu