Analize și opinii

Sorin Faur: „Carcalacul e arma perfectă”

Carcalacul e arma perfectă. Nu mai trebuie investiții de minim 2% din PIB, nici tancuri, drone sau portavioane, nici dușmani externi sau interni contra cărora să planifici defensive sau ofensive. Cu miraculoasa lui capacitate de a se tulpiniza la infinit, e paralizantul suprem.
Pe vremuri, căpătase oarecare notorietate mitul bombei cu neutroni, arma care ucide viul și lasă intact mortul (în sens imobiliar). Carcalacul e încă și mai eficient: intacte, incintele neînsuflețite rămîn umplute de o masă suficient de înspăimîntată încît să acționeze corespunzător la stimuli gestionați cu rigoare științifică.
Pentru ca arma să funcționeze, condiția obligatorie e mîhneala. Aceasta trebuie transmisă continuu, cu solemnitate marțială. Altfel se duce dreaq toată șandramaua. Masa trebuie mîhnită și menținută așa. Pătrunsă de gravitatea. Strivită sub greutatea. Pusă în permanența presiunii de a alege – liber!!! – între condiția de conformizat și statutul pe asasin în serie dacă nu te conformezi. Bineînțeles că e strict o coincidență (cam abundentă) faptul că întreaga instalație duhnește de trăznește a chinezărie polpotiană de exercitare a puterii.
Adversarii hăhăielii cu pretenții de umor produsă de o brigadă artistică de foști amatori care au scandalizat Puterea de revelion au dreptate să reacționeze cum reacționează. Fie și din instinct, ei simt just că dacă masa ar începe să rîdă e cataclism.
Fiindcă, fie și din instinct, știu că există o armă încă și mai nimicitoare decît carcalacul: rîsul. Nimic nu omoară mai eficient și mai chinuitor decît rîsul. Bașca relatările legendelor despre vitejii care rîdeau de moarte. N-o doreau, n-o căutau cu lumînarea, dar la caz de intersectare rîdeau de ea cu victorie garantată.
Deci bulaii, voiculeștii și restul apostolilor mîhnelii obligatorii au dreptate: nu trebuie să rîdem nici măcar la glume fleșcăite produse modest. Nu! În aceste momente istorice se necesită sumbreală, tovarăși! Sînt imperioase vigilența, cutele vizibile pe frunte, maxilarele încleștate, seriozitatea mausoleică.
Nu cred că se poate imagina coșmar mai transpirăcios pentru mîhniții contractuali sau voluntari decît acela că masa ar ajunge la un moment dat să rîdă, eventual cam în aceeași proporție în care e acum speriată. Să rîdă ca proasta, în contrast flagrant cu actuala ei deșteptăciune, robustă și hotărîtă, întru mîhneală.
Autor: Sorin Faur

Abonează-te la newsletter