Precedat de pandemie, războiul mi-a schimbat complet obiceiul consumului de presă. Să-i zicem așa, presă. La televiziuni am renunțat aproape complet. Am rămas doar la site-urile cîtorva agenții cu vagi suspiciuni de credibilitate. Și mi-am amplificat obiceiul de a asculta muzică clasică în mașină. Foarte tare, ca maneliștii. Ceea ce provoacă stupefieri comice la semafor.
Accesul la informația curată este blocat aproape total de ceea ce se cheamă politica editorială a fiecărei prăvălii, dublată de habarnismul, superficialitatea, ignoranța și, obligatoriu, absența oricărui apetit pentru curiozitate și spirit critic ale unor amploaiați cărora rata la mașină sau/și la casă, vacanța, banii, propriile apucături, sarcini sau misiuni la ordin le sînt infinit mai importante decît interesul pentru o meserie care pe vremuri cică avea pretenția că se preocupa de o cît mai corectă informare a publicului.
Presa de la noi n-a resimțit financiar pandemia cîtă vreme cîrmuirea a pompat zeci de milioane de euro în dumneaei. Rezultatul? Catastrofal. Excesul de pseudoinformare – în fapt transformarea televiziunilor în promotoare comercial-compulsive, pînă dincolo de greață, ale cîtorva produse injectabile – au zdrobit cu stropi nivelul mediu de suportabilitate al publicului, care a capotat. Nici cei mai minicaramitrizați partizani ai portului de mască în vîrf de munte nu pot susține azi că acea campanie, foarte scumpă!, a fost un succes. În paralel cu ratarea tuturor obiectivelor injectabilizării asumate de cîrmuire, lipsa spiritului critic și, mai ales, spaima că-ți taie bănuții moca de la buget au lăsat complet nefiltrate deciziile politico-aministrative referitoare la achizițiile de tot felul. Despre ele se discută, inclusiv în termeni penali, de-abia azi, adică după ce bănuții de la buget s-au încasat, deși campania a eșuat cu spume. Iar eșecul s-a datorat, înainte de orice, excesului. Prea multului. Intoxicării masive, dincolo de orice limită a prea plinului.
Sînt șanse ca, din perspectiva publicului consumator, același lucru să se petreacă și în cazul războiului. Chiar dacă acum campania nu se plătește oficial de la buget, același elan implicat, obsesiv și generalizat, plus restul ingredientelor vor întoarce publicul exact invers față de intențiile lăudabile (lacrimă) ale acelorași prestatori de servicii din industria Adevărului. De ce? Fiindcă – probabil cu excepția miniCaramitrilor – nimeni nu poate mînca tot timpul un singur, mereu același, fel. De fapt se poate, însă, dacă este și foarte mult, vomiți sigur.
Pe la case mari excesul ultimilor ani face deja glorioase victime. Exces care se poate defini corect drept bătaie sistematizată de joc la adresa publicului. De pildă, să te numești CNN și să investești 300 de milioane de dolari (TREI SUTE DE MILIOANE) într-o șandrama pe care s-o închizi după o lună – pentru că publicul refuză felul tău, unic -, asta înseamnă să fii idiotul desăvîrșit
Autor: Sorin Faur
Adauga comentariu