Indignații de serviciu vor răcni văzând acest titlu.
În timp ce bombănim și chibițăm cu ochii la ce se întâmplă în Ucraina, se petrec lucruri importante, unele dintre ele de-a dreptul bizare, care ar merita ceva mai multă atenție.
Pe 5 octombrie, țările OPEC anunță o reducere cu 2 milioane de barili/zi a producției de țiței, care ar urma să intre în vigoare începând din noiembrie. Știrea nu a trecut neobservată, reacțiile europene și mai ales cele americane exprimând o vie nemulțumire. De la Washington s-a vorbit despre trădare, ba chiar despre o aliniere de poziție cu Moscova. Ce a lipsit în reacțiile oficiale, cât și în bombănelile de presă a fost o evaluare corectă a rațiunilor și efectelor unei astfel de decizii, în actualul context. Iar contextul e esențial.
Washingtonul și câteva importante capitale europene au încercat să descrie acest context, pe care tocmai l-am pomenit. Previzibil, totul s-a rezumat la raportarea la conflictul din Ucraina și politica Rusiei. Motivele, de această dată, țin mai puțin de propaganda deja obișnuită și mai mult de un semnificativ efort de dezinformare.
Conflictul din Ucraina și sancțiunile impuse Rusiei reprezintă un factor de luat în seamă. Nu singurul, nici cel mai important – sună surprinzător, nu? Facem aici un prim popas pentru a nota câteva lucruri, în bună măsură deja cunoscute. Intervenția militară a Rusiei în Ucraina impunea o reacție occidentală. O astfel de reacție putea fi construită în multe feluri. În primul rând diplomatic și politic. O eventuală componentă economică ar fi trebuit extrem de bine chibzuită și foarte strict limitată. Nu a fost așa. Reacția occidentală nu a fost nici rațională, nici eficientă. Mai degrabă isterică. Promisa prăbușire a rublei și economiei rusești nu avut loc, izolarea internațională a Rusiei nu s-a petrecut. E greu de spus dacă e vorba despre o incompetență colectivă de proporții nemaivăzute sau dacă acolo a existat decizia de a folosi acest pretext pentru accelerarea planurilor de „resetare”. Cert este că efectul sancțiunilor asupra Rusiei e nesemnificativ, în vreme ce efectul ăstora asupra economiilor europene este catastrofal.
Mai marii Europei au urmat fără crâcnire comanda Washingtonului și nu doar au continuat pe această linie, ci au plusat. SUA oferiseră garanții (!) că vor putea suplini deficitul în aprovizionarea cu resurse energetice. Era de anticipat că resursele promise de americani vor fi mai costisitoare decât cele rusești, dar, cu vârtos elan, liderii europeni au admis că popoarele lor pot face un astfel de sacrificiu în folosul cauzei. Așa că întreaga Europă s-a pregătit pentru costuri crescute. Prețurile au crescut, cu adevărat, spectaculos, dar ajutorul promis de americani n-a mai ajuns decât în cantități sub-simbolice. Iar asta era de așteptat. De ce? Pentru că politica administrației Biden, care a pedalat pe o reducere a exploatării combustibililor fosili și o mai mare adoptare a „resurselor regenerabile” a adus chiar SUA într-o situație complicată. Pe scurt, Statele Unite nu mai sunt auto-suficiente energetic, depinzând într-o importantă măsură de importuri. Capacitatea americanilor, în aceste condiții, de a ajuta în vreun fel Europa depindea de accesul la resursele din Golful Persic, pe care americanii au crezut că le pot controla.
Cazul Germaniei e unul și mai complicat. Politica Angelei Merkel de înverzire forțată a economiei a fost o catastrofă. Iar ceea ce se vede acum e doar începutul. Renunțarea la combustibilii fosili și, concomitent, la energia nucleară a dus Germania într-o uriașă gaură. Practic, Germania a devenit total dependentă de masive importuri de resurse energetice, fie că e vorba de gaz și petrol din Rusia (și, într-o anume măsură, din alte surse), fie că era vorba de energie electrică venită în bună măsură din Franța. Pe scurt, grozavul „motor” al Europei a rămas fără benzină. Apelul la solidaritate europeană a pansat prea puțin problema. Pentru că nu toate statele europene dau dovadă de slugărnicia și disponibilitatea României.
Avem, până aici, un prim element care descrie contextul. Singurul, dacă ar fi să ne luăm după ceea ce înseamnă poziții oficiale. Nu e. Abia acum lucrurile devin interesante.
SUA înregistrează o inflație record. În aceste condiții, ce face administrația Biden? Aruncă pe piață 2 trilioane (2.000.000.000.000) de dolari proaspăt tipăriți! Practic inundă piața cu dolari apăruți de nicăieri. Despre acoperirea lor vorbim puțin mai jos. Așa cum se întâmplă de mai bine de șapte decenii, când americanii pompează bani fără acoperire în piață, cineva trebuie să plătească. La fel și de această dată. Cine plătește? Tot restul lumii.
O astfel de revărsare a unei enorme mase monetare ar fi trebuit să ducă la o devalorizare istorică a valutei americane. Asistăm însă la un fenomen bizar: dolarul cunoaște o apreciere fără precedent. E complet ilogic și împotriva oricăror reguli ale pieței, ar putea exclama cineva. Americanii știu bine jocul ăsta. Trezoreria duce dobânda de la 1,58% la 3,89%, ceea ce mărește atractivitatea investiției în bond-uri americane, deci în dolar. Apoi creșterea spectaculoasă a prețului resurselor energetice aduce o foame uriașă de dolari, pentru că, încă, pentru mare parte a lumii dolarul reprezintă principala monedă de schimb. Se adaugă la asta încă un număr de mărunte mașinațiuni și, iată, avem explicația pentru o apreciere fără precedent a dolarului și o prăbușire a tuturor celorlalte monede importante.
Americanii au înțeles corect care este nivelul de elasticitate a pieței și cum pot ei valorifica explozia prețurilor și criza energetică în propriul folos. Iar restul lumii a trebuit să plătească, încă o dată, pentru privilegiul de a folosi dolarul ca monedă de schimb. Avem astfel, și legătura dintre dolar și petrol (sau resurse energetice în general). De asta vorbim despre petro-dolari.
Yen-ul se prăbușește. Banca Japoniei aruncă pe piață 20 de miliarde de dolari pentru a susține moneda națională. Fără niciun efect. Lira sterlină se prăbușește și ea, ajungând la un minim istoric. Banca Angliei aruncă, la rândul ei, niște zeci de miliarde, încercând să stabilizeze lira. Fără efect. Planul de 2,3 trilioane de lire sterline, anunțat de Guvernul britanic, devine imposibil de finanțat. Dobânzile la care sunt siliți britanicii să se împrumute, într-o nouă emisiune de bond-uri sunt extrem de ridicate, dar chiar și așa, interesul investitorilor nu există. Randamentul promis de dobânzile ridicate e anulat de devalorizarea semnificativă, care pare să nu se fi încheiat, așa că eventualii investitori fug spre dolar, care promite o dobândă bună și o continuă apreciere. Alte state aruncă zeci de miliarde de dolari încercând să domolească prăbușirea monedelor naționale. Tot fără efect. Perfect explicabil. Cantitatea de bani aruncată în piață de americani e uriașă, cele 20 de miliarde ale Japoniei, de exemplu, nu înseamnă absolut nimic. Iar prețul energiei continuă să crească. Deci foamea de dolari. Americanii i-au mai tras-o o dată lumii.
China, Japonia și Saudiții lichidează obligațiuni americane, în căutarea necesarelor lichidități. Arabia Saudită acceptă viitoare tranzacții în Yuan. Țările BRIC (și altele asociate) vorbesc despre tranzacții în monedele proprii. Pe scurt, dolarul a devenit o problemă pentru toată lumea. Pentru că toată lumea trebuie să sărăcească pentru a susține bunăstarea dolarului și a Americii. Chiar și așa, încă, aproape 60% dintre tranzacțiile globale au loc în dolari.
Țările OPEC înțeleg că au nevoie de o schimbare de strategie. Iar aici trebuie înțeles de ce.
Petrolul brut înseamnă o fracție din prețul benzinei la pompă. Mai ales în cazul statelor europene. La un preț de 2 euro/litru, la pompă, țițeiul poate ajunge la circa 50-60 de cenți, rafinarea circa 15 cenți, transport și distribuție circa 10-12 cenți. Restul înseamnă taxe și accize. Cu alte cuvinte, ce constată cei din OPEC? Că pentru fiecare litru de benzină, ei primesc 50 de cenți, iar statele europene peste 1 euro! Altfel spus, fiecare litru de petrol pompat din deșertul saudit îmbogățește un buget european. În mod firesc, liderii OPEC sunt interesați de prosperitatea propriilor state și mai puțin de bunăstarea Europei sau SUA (structura de cost e diferită acolo – taxele sunt mult mai reduse). Dacă vor să-și protejeze consumatorii, acele state pot opta pentru reducerea propriilor taxe.
Următoarea problemă a statelor OPEC (și cea mai serioasă) e dependența de dolar. Adică de o monedă asupra căreia nu au niciun control. Am explicat legătura dintre dolar și petrol. Țările OPEC au înțeles că ceea ce primesc în schimbul petrolului lor depinde exclusiv de toanele și nevoile trezoreriei americane și ale administrației de la Washington. America a arătat că știe cum să facă bani din petrolul scos din pământ de OPEC, fără să miște un deget. Mai mult, bună parte din încasările din petrol merg către SUA, unde sunt schimbați în obligațiuni (nu am să explic aici rațiunile și mecanismul). Iar politica dolarului e în totalitate sub controlul americanilor, logic și firesc. Pentru OPEC politica de preț, controlată sumar prin cotele de producție reprezintă singurul instrument de ponderare a încasărilor. Iar acest instrument, de multe ori, nu reușește să compenseze manevrele trezoreriei SUA pe piața financiară. Sună complicat pentru că e.
În actualul context, în care există o uriașă cerere de resurse energetice, iar prețul a crescut, cei din OPEC ar trebui să fie mulțumiți, s-ar putea spune. Jocul dolarului lucrează în favoarea lor. Sau așa pare. De fapt, încă o dată, țările OPEC observă că petrolul lor vine să susțină colosala masă monetară aruncată în piață de americani. Altfel spus, petrolul lor e pompat pentru a umple o bulă. Iar bula e uriașă. Și, ca orice bulă, se va sparge. Doar că, atunci când se va sparge, cei care vor avea de suferit, încă o dată, vor fi toți ceilalți.
Reducerea cotei, anunțată de OPEC, va atrage, inevitabil, o creștere a prețului țițeiului. Preț crescut, dolar puternic, ce poate fi mai bine pentru exportatorii de petrol, nu? Bună parte din acești dolari se vor duce în obligațiuni americane, care promit un randament crescut, deci totul e minunat. Creșterea prețului țițeiului va amplifica foamea de dolari, deci și mai bine. Asta va aduce la o nouă apreciere a dolarului. Iar trezoreria ar putea, din nou, profita pentru o nouă emisiune de dolari de hârtie. Devine evidentă problema? Și atunci de ce reproșează americanii alinierea cu Putin a țărilor OPEC? Pentru că, de fapt, reducerea cotei de producție și inevitabila creștere a prețului pune tocmai atotputernicul dolar în pericol.
În primul rând importurile americane de petrol devine foarte costisitoare. Iar acolo prețul la pompă e esențial pentru stabilitatea economică și socială. O nouă tipărire de dolari, după rețeta pomenită, ar spulbera definitiv încrederea în dolar, accelerând spargerea bulei. Mecanismul e ceva mai complicat, ar trebui vorbit despre inundarea pieței cu obligațiuni americane (se văd semne) la care recurg statele în mare nevoie de lichidități. Ceea ce ar scădea interesul pentru noile obligațiuni emise de trezoreria americană și așa mai departe. Asta în condițiile în care trecerea de la schimburile în dolari la alte soluții pare să se accelereze. Pe scurt, stabilitatea pieței petrolului este esențială pentru acoperirea emisiei de masă monetară americană. Fără asta încrederea în moneda americană se poate prăbuși cu consecințe cataclismice.
În fine, un alt factor pe care îl au în vedere cei de la OPEC este legat de opțiunea energetică. În condițiile în care prețul gazelor crește accelerat, iar prețul țițeiului rămâne moderat, ar putea exista tentația unei conversii la petrol, ceea ce ar destabiliza complet piața. Și aici lucrurile sunt mai complicate, dar am simplificat – un astfel de text are limitele sale.
Avem acum un context ceva mai limpede descris. Dacă adăugăm la asta și reorientarea Rusiei spre Asia, deciziile Chinei etc. lucrurile devin și mai complicate. Politic vorbind, decizia OPEC aduce sprijin neașteptat inițiativei ruso-chineze de reformulare a mecanismelor internaționale de schimb și pune dolarul pe un traseu periculos. Pentru SUA devine o chestiune de supraviețuire, așa că sufocarea oricăror ipotetice alternative (euro, yen, liră sterlină) devine un obiectiv pe termen scurt. Capacitatea SUA, însă, de a anula planurilor ruso-chineze (sprijinite acum și de OPEC) este extrem de redusă. Ne-am putea îndrepta spre criză economică globală fără precedent. Iar soluția multor astfel de crize, trebuie spus, oricât de cinic ar suna, e una deja cunoscută. Sigur, există niște pași, niște etape. O schimbare severă a peisajului politic american, după alegerile de luna viitoare, ar putea fi un factor de luat în seamă. O surpriză la Congresul Partidului Comunist Chinez e exclusă, dar dacă, totuși, ar apărea, ar fi un alt factor. Pentru Europa vin vremuri grele. Singura șansă a UE ar putea fi o rapidă normalizare a relației cu Rusia și o includere a acesteia în arhitectura europeană (ceea ce presupune definirea unor noi mecanisme instituționale). Soluțiile alternative, energia verde, resetarea și celelalte prostii despre care se tot vorbește reprezintă delirul unor inconștienți. Soluțiile alternative nu există (ce am scris până aici despre OPEC)? Energia verde e o poveste frumoasă, dar încă foarte, foarte departe. Cu Rusia și resursele ei, Europa își poate păstra relevanța. Cu o Rusie întoarsă spre Asia, devenită inamic al Europei, mă tem că până la sfârșitul deceniului UE va fi pulbere. Și economiile care o alcătuiau. Da, Europa are nevoie de o rapidă decuplare de SUA și de o drastică reformulare a politicilor sale. Lucru care e puțin probabil. Așa că pregătiți-vă pentru impact.
Sursa: https://moshemordechai.net/
Adauga comentariu