Analize și opinii

Sfârşitul lumii?

În România, în faţa provocărilor celei mai grave crize economice din ultima sută de ani se răspunde cu circ. Politicienii, în frunte chiar cu preşedintele ţării, par a promova un joc al confuziilor care debusolează opinia publică. Iar când confuzia socială, politică sau economică se instalează, iar circul devine un scop în sine, situaţia poate oricând degenera. Atunci când unii încă mai cred că „mămăliga nu explodează”, alţii mizează pe „haos” ca strategie de salvare sau relansare. De parcă ar vrea să confirme sugestia atât de plastică din titlul penultimei cărţi, „First As Tragedy, Then As Farce” („După tragedie, farsa”), a „celui mai periculos filosof al Vestului”, Slavoj Žižek. Şi dacă în „First As Tragedy” era tratată problema crizei economice din perspectiva jocului ideologic neoliberal de-a legitimarea, în ultima sa carte, apărută în vara acestui an, „Living in the End Times” („Trăind sfârşitul timpurilor”), Žižek speculează senzaţia multora că lumea, aşa cum a fost construită în ultimul secol, a ajuns la o răscruce. Senzaţie pe care ultimele „evenimente” de la noi o amplifică.

Căci acum, după ce criza a lovit fără menajamente, iar curba de sacrificiu impusă majorităţii românilor a fost deja aplicată, mulţi au impresia că lumea ar fi ajuns într-un impas fără precedent. Iar şocul social produs de o politică improvizată ar putea, în anumite circumstanţe, conduce spre o criză de sistem. Cu atât mai mult cu cât atunci când legitimitatea celor ce guvernează este minimă, cum se întâmplă acum, riscurile pentru democraţie devin maxime. Poate că la fel se întâmpla şi în anul 2000, dar atunci încă mai puteau fi activate alternative. Astăzi acestea par, dacă nu absente, în orice caz epuizate. Iar climatul internaţional nu pare nici el mai favorabil, chiar dacă mulţi susţin că, deşi mai există în continuare provocări ce ar putea modifica cursul evenimentelor, economia mondială ar fi intrat într-o etapă de recuperare. În acest context, reţinerile spectaculoase – şi atât de oportune electoral – ale lui Gigi Becali sau Dan Diaconescu, ori, mai recent, cea a lui Sorin Ovidiu Vântu creează condiţii pentru circ, dar şi premise pentru „haos”. Pe de o parte, ele îndepărtează interesul public de la cauzele reale ale crizei economice, pe de altă parte, antrenează publicul într-un spectacol mediatic extrem, ale cărui urmări politice sunt greu de prevăzut.

Declaraţi „vinovaţi” printr-un mecanism juridic privit de o parte a opiniei publice ca ilegitim, aceştia devin dintr-o dată
„victime”. Ceea ce nu înseamnă că cei de mai sus nu ar putea fi vinovaţi. Dar, ca pentru oricine altcineva, şi pentru ei prezumţia de nevinovăţie ar trebui să funcţioneze. Reţinerile spectaculoase, deşi nu aceasta a fost intenţia celor ce au iniţiat acest joc de-a justiţia televizată, nu pot însă oculta influenţa discretă a mecanismului ideologic prin care se fabrică aşa-zisul „bun-simţ”, care nu face altceva decât să justifice interesele şi puterea celor ce se află la conducere. Gândit ca un instrument care să asigure legitimarea „populară” a celor ce domină politic, jocul de-a justiţia poate avea efecte perverse. Mai ales pe timp de criză. De unde şi senzaţia că lumea, aşa cum a fost ea legitimată prin mecanismele instituţionale clasice, se prăbuşeşte. Ceea ce înainte nu era pus sub semnul îndoielii devine dintr-o dată incert. Şi, când incertitudinea devine singura certitudine, orice este posibil.

CRISTIAN PIRVULESCU

sursa: romanialibera.ro

Abonează-te la newsletter