Analize și opinii

Sclavi sau ostatici?

În ultimii doi ani, de când şi în România ne confruntăm cu implozia creditului, am început să auzim destul de des sintagma “sclavi ai băncilor”. Venită în principal din partea debitorilor, aceasta a câştigat suficient de multă popularitate încât să devină clişeu. Exprimă o realitate? În măsura în care orice datorie te obligă, în condiţiile în care trebuie să aloci mii de ore de muncă pentru rambursarea principalului şi a dobânzilor, o putem întrucâtva admite. Cifrele, iarăşi, par a susţine această afirmaţie care, la prima vedere, aparţine exclusiv registrului retoric. Sunt familii pentru care ratele la bancă reprezintă 70% din venituri. Oamenii respectivi realmente muncesc pentru bănci şi pentru iluzia de prosperitate pe care au preferat să şi-o construiască în anii de boom cu preţul… viitorului. Astfel de cazuri concrete se regăsesc şi în indicatori macro. Recent, consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru, amintea că proporţia datoriilor din venitul disponibil se ridică în România la 22%, un nivel dublu faţă de cel al Uniunii Europene.

Calculele sclaviei românilor pot fi dureroase, acestea fiind agravate de productivitatea scăzută a muncii. Datornicii achită băncilor până la jumătate din venituri, acestea fiind rezultate din munca pentru firmă, unde cel mult jumătate din efort este remunerat, restul regăsindu-se în profitabilitatea companiilor pentru care lucrează. Am putea imagina astfel că doar între o zecime şi un sfert din rezultatul muncii prestate de un debitor se regăseşte direct în buzunarul lui. Un lucru cu atât mai dureros, dacă ne gândim că românii din mediul privat muncesc între 8-10 ore zilnic şi îşi petrec un timp util mai mic de o oră pe zi cu propriii copii.

Consideraţii asupra “sclaviei la bănci” se pot realiza din mai multe perspective, însă, până la urmă, trebuie să amintim că, într-un fel sau altul, datornicii au ajuns pe propria lor iscălitură în situaţia respectivă. Ceea ce mi se pare mai puţin acceptabil este faptul că întreaga populaţie a României, instituţiile ţării, se află în postura de ostatici ai sistemului bancar. Stabilitatea acestuia este invocată una-două pentru a cauţiona orice fel de comportament al instituţiilor financiare care activează pe meleagurile mioritice.

Ordonanţa 50, în dezbaterea Parlamentului – nimic mai mult decât punerea în aplicare a unei directive europene, o transpunere în legalitate a unor prevederi de bun-simţ pe care chiar piaţa ar fi trebuit să le rezolve dacă băncile din România nu ar funcţiona la limita cartelului – a fost imediat atacată, pe motiv că ar lovi în bănci şi, implicit, în stabilitatea financiară a ţării. “Prima casă”, cu garanţii generoase pentru bănci, a fost promovată pentru a ţine activele imobiliare pe paliere sub care dacă ar fi căzut am fi văzut o mulţime de default-uri strategice. Cursul de schimb euro/leu a fost, iarăşi, ţinut în 2009 pentru ca în bilanţurile băncilor comerciale să nu explodeze volumul creditelor neperformante. Cuantumul de 20 miliarde euro al împrumutului contractat de stat de la FMI, deopotrivă, nu poate fi explicat decât prin încercarea de a-i linişti pe creditori cu privire la datoria externă pe termen scurt, urcată la cer în 2008 tocmai de împrumuturile intragrup din zona bancară. Cu alte cuvinte, chiar dacă ni se repetă că în România nu a avut loc niciun fel de bailout, şi aici sistemul bancar a fost beneficiarul unor măsuri de stat în numele stabilităţii financiare.

Volumul total al creditelor se ridică la 8 milioane, contractate de aproximativ 4 milioane de “sclavi”. În schimb, suntem 20 de milioane de ostatici ai sistemului bancar. Băncile comerciale nu pot fi atinse cu nimic, pentru că imediat acestea invocă stabilitatea financiară a României. Practic, ele se autopoziţionează într-o zonă privilegiată în raport cu ceilalţi actori economici aparţinând altor sectoare. Băncile nu au auzit de importanţa clientului. Băncile se aşază mai presus de lege. Iar legislaţia bancară românească trebuie să coboare sub standardele europene. Nici nu trebuie să şoptim cuvântul faliment când este vorba de bănci, pentru că ameninţăm siguranţa financiară a ţării.

Realitatea invocată mai sus nu este singulară pentru România. Pretutindeni în lume capătă proporţii groteşti. Bailout-uri, fuziuni ciudate îndrumate de autorităţi, “quantitative easing”, capitalizări de stat, preluări pe bilanţul public ale activelor toxice, garanţii nemeritate pentru instituţii financiare virtual insolvente. Cam asta vedem de doi ani de zile, după alţi zece în care sistemul bancar a jucat perfect jocul inflamării artificiale a activelor însuşindu-şi profituri din aprecierile iluzorii, spre a lăsa bilanţuri ciuruite în zorii crizei. Stabilitatea financiară a fost afectată iremediabil în acea etapă tocmai de bănci. Valabil nu numai afară, dar şi în România, unde acestea au finanţat bula imobiliară şi consumul nesustenabil. Este şi motivul pentru care trebuie să le ajutăm să care cu ele cât mai multe pierderi, pentru că bugetul şi restul capitalului privat şi-au asumat deja destulă durere. “Sclavia” la bănci a fost opţională. Să fim însă, cu toţii, ostaticii băncilor este inacceptabil.

autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Abonează-te la newsletter