Analize și opinii

„Schimbarea” – o incantație politică rezumată de un cuvânt care nu este niciodată definit

Aproape toți candidații la alegeri anunță „schimbarea” – o incantație rezumată de un cuvânt care nu este niciodată definit. Bill Clinton a folosit mesajul în 1992, la fel cum a făcut John Kennedy în 1960. Sugerează „idealism” și o atitudine ușor utopică.

În esență „schimbarea” înseamnă de regulă o creștere a puterii statului central în defavoarea sferei private, descentralizate, a individului, având drept consecință o libertate redusă. Dar politicienii preferă să folosească o retorică vaporoasă și înțelesuri vagi, astfel încât cuvintele sună ca niște aspirații nevinovate și benigne. Iar puterea statului continuă să crească.

Statul modern este, pentru a relua expresia lui C.S. Lewis, „implicat neîntrerupt în legislație”. A trece legi – adică restricții puse în aplicare de aparatul de coerciție – este văzut ca o formă de producție. Un președinte care nu își impune proiectele legislative va reproșa Congresului „că nu face nimic”.
Dar există o mare virtute în a nu face nimic. „O societate coruptă are multe legi”, a spus un înțelept roman. Aristotel, Cicero și alți filosofi clasici credeau că numărul legilor trebuie să fie relativ mic, iar ele rareori schimbate. Nu priveau, precum modernii, politica drept o formă de inginerie socială; în viziunea lor, legislația umană ar trebui să imite „legea naturală”, veșnică în stabilitatea și economia ei. Trecerea sau schimbarea mult prea multor legi înseamnă că legislația își pierde caracterul ei cvasietern și nu face decât să pună prea evident în aplicare voința arbitrară a conducătorilor.

Sunt puțini oamenii care pot să țină pasul cu legile scrise. Nici nu ar trebui să o facă. Dacă legea scrisă reprezintă fundamental Cele Zece Porunci, și e în acord cu moralitatea tradițională, poți fi un bun cetățean care duce o viață decentă, fără să le studiezi sau să reflectezi la ele în amănunt. Ar trebui să fie suficient.
Dar când legile devin atât de numeroase, amănunțite și tehnice încât oamenii decenți descoperă că încalcă legea doar comportându-se normal, atunci este ceva putred în profunzime. Respectul pentru lege depinde în mare măsură de sentimentul că legea are o anumită permanență, iar acest respect este subminat de senzația că actuala legislație este schimbătoare. Doar timpul și obișnuința pot face legea să pară respectabilă.

Sf. Toma din Aquino argumenta că schimbarea în sine este suspectă: „Dintr-un anumit punct de vedere, simpla schimbare a legii în sine aduce un prejudiciu binelui comun. Obiceiul contribuie mult la respectarea legilor, având în vedere că ceea ce se face în contra obiceiurilor generale, chiar și în chestiuni minore, este privit ca ceva grav. Drept urmare, când este schimbată o lege, puterea constrângătoare a legii este diminuată, în măsura în care obiceiul este abolit. De aceea, legea umană nu ar trebui schimbată niciodată, cu excepția cazului în care, într-un fel sau altul, binele comun ar fi compensat în raport cu răul făcut în această cauză.”

Cu alte cuvinte, schimbarea poate fi uneori un rău necesar. Dar este întotdeauna cel puțin parțial un rău, iar binele său trebuie să fie mai mare decât costul. A spune că este un bine în sine reprezintă o nerozie.
Unul dintre cele mai ambițioase exemple de „schimbare” din istoria americană a fost Prohibiția – încercarea de a face din SUA o țară de abstinenți printr-un fiat legislativ. A devenit rapid evident că era o catastrofă: era prea îndepărtată de obiceiurile morale ale oamenilor și a creat prea mulți infractori – inclusiv ofițeri de poliție.

„Cel mai bun guvern este acela care guvernează cel mai puțin”. Această maximă înțeleaptă înseamnă că legile bune au nevoie de puțină constrângere în fapt, din moment ce oamenii le respectă spontan. O lege care trebuie să fie aplicată împotriva întregii populații este condamnată să eșueze și aproape va garanta apariția unei tiranii.

Pentru mulți „idealiști”, Uniunea Sovietică promitea să fie „un paradis”. „Am fost în viitor și merge” exclama Lincoln Steffens, un vizitator american al URSS în anii 20. Dar, în fapt, experimentul sovietic a fost probabil cel mai prostesc și sângeros din întreaga istorie. În esență, a făcut totul ilegal, în timp ce dădea statului putere de constrângere nelimitată. Ceea ce înainte erau schimburi comerciale inocente a devenit „crimă economică”, aruncate în piața neagră și penalizate prin condamnarea la moarte.

(sursa: contramundum.ro)

Abonează-te la newsletter