România o ţară eurodependentă

Titlul de mai sus merită o explicaţie. Am în vedere înţelesul cel mai direct şi mai material al termenelui de dependenţă. Nu mă refer la englezescul addicted, la o ţară cu un apetit de nestăvilit pentru procese integratoare, pentru transferuri modernizatoare de fonduri sau know-how, pentru legislaţie dinamică şi mediu de afaceri stabil. Vreau pur şi simplu să spun că, în acest moment, existenţa României, la limita cea mai de jos a decenţei, depinde aproape integral de Uniunea Europeană. După patru ani, apartenenţa noastră la organizaţie nu înseamnă că avem o locomotivă puternică, capabilă să ne ofere direcţia şi viteza necesare pentru dezvoltare. Nici că am dobândit un partener pentru dezvoltare şi modernizare. Din păcate, în momentul de faţă, UE ne târăşte cu calcâiele prin praf în vreme ce noi uităm, pe zi ce trece şi tot mai mult, tehnica mersului, pusul unui picior înaintea celuilalt.

Cine ar fi crezut, la momentul aderării, că după patru ani principalele ştiri legate de acest statut nu se vor referi la inaugurarea unor autostrăzi sau spitale, ci la cozile unor oameni săraci care se îmbulzesc în marile oraşe să primească ajutoare alimentare de la Bruxelles? Pentru asta a avut loc efortul politic şi diplomatic uriaş de dinainte de 2004? Ca să ne căpătuim cu câţiva saci cu făină şi câteva sticle cu ulei? Cel puţin la acest moment, răspunsul este da.

În loc să devină o sursă de dezvoltare pentru România, procesul de integrare a fost confiscat la nivel de gaşcă şi a devenit o sursă de supravieţuire politică. S-a plătit cu bani europeni liniştea “necesa” alegerilor într-un an 2009, în care se cereau economii severe. Când se punea acut problema dezvoltărilor în infrastructură, au fost definite priorităţi naţionale bizare, fără nici o legătură cu logica momentului dar care puteau fi profitabile electoral o lună sau două: fărâmiţarea Parlamentului, reforma Constituţiei în sensul unei puteri personale mai mari şi lupta cu cele două primejdii majore pentru securitatea naţională: presa şi pensionarii. Până de curând banii erau dijmuiti din interior. Când s-au terminat, sunt luaţi în vizor banii europeni, care sunt dijmuiţi printr-un singur minister. Pentru că nici ăştia nu sunt suficienţi, sunt distribuite, la clienţii politici, contracte ce vor fi plătite din 2013 încolo, atunci când va începe şi plata datoriilor externe de zeci de miliarde de euro, luate din exterior. Pentru cei care vor trăi atunci în România, “Dumnezeu cu mila”!

(…) După momentul aderării ne-am comportat iresponsabil ca stat. Dacă vom analiza această realitate tot în mod iresponsabil, nu vom mai avea nici o şansă. Aici nu e vorba de vânat vrăjitoare sau de căutat ţapi ispăşitori. Dacă vrem să devenim europeni şi să nu fim eurodependenţi, în sensul precizat mai sus, trebuie să înţelegem, în acest ceas al doisprezecelea, ca obiectivul nostru trebuie să fie dezvoltarea şi nu supravieţuirea. De cinci ani, integrarea europeană e un scop mimat (…) la Bucureşti (sau eventual o scuză) pentru că adevaratul scop a fost victoria cu orice preţ în lupta politică. În campaniile electorale anterioare, se dădeau sacoşe cu ulei şi zahăr din “cămara” proprie (vorba vine). Acum dăm direct din “cămara” de la Bruxelles.

sursa: jurnalul.ro
(n.r.: articolul a fost usor modificat pentru a elimina aspectul particular/unidirectional dat de catre autor pentru ca situatia actuala este data de toate “culorile” politice si afecteaza pe toti romanii)