Rockeri și folkiști, CpF și LGBT: frații învrăjbiți ai modernității urbane de import

Atomizarea socială caracteristică modernității deschide drumul către divergențe partinice în organizarea antropologică a societăților. Toții locuitorii României sunt cetățeni ai aceluiași stat, dar, confruntați cu necesitatea antropologică numită sărbătoare, unii aparțin partidului rocker, alții, partidului folkist. Scopul, bine cunoscut în unitatea sa legată de uniformitatea speciei, din Papua până în Groenlanda, este același: a aduna oamenii, a justifica excesul de băuturi alcoolice și alte substanțe și a prilejui relaxarea tabu-ului care înconjoară coitul. Doar mijloacele (ritmul, limba cântecelor, costumația etc.) diferă.



Aceasta este și relația dintre puritani și libertari. Puritanii, care în România urbană de azi se consideră de obicei – în mod istoric greșit – ortodocși, și libertarii – mai nou adunați mai ales în jurul brand-ului LGBT – sunt creaturi antropologic similare: urbane, pătrunse de spiritul capitalismului, malthusieni, sunt atrase de mall-uri și de excursiile exotice, știu engleza și folosesc internetul; femela este „educată„ (desigur, instituțional) și rareori naște înaintea vârstei de 30 de ani, un copil sau doi; sunt bine integrați în matricea societății tehnologice, cu competențe de nișă, aproape incapabili să supraviețuiască în comunității reduse și slab tehnologizate (adică: sate); rupți – în general, în epoca lui Ceaușescu – de rădăcinile lor culturale (adică: de cele transmise vernacular, în familie, în sat), sunt consumatori de produse importate și pe plan ideologic, devenind astfel participanți și actori în cultura de masă. Dar nu consumă exact aceeași cultură de masă, ci o consumă sub două forme principale, aparent concurente: puritană/pietistă și libertară/liberală.

Puritanul și activistul LGBT sunt un Janus bifrons al postmodernității de import spre folosința urbanilor târzii din periferia imperială numită România. Ambii implementează imperativul postmodern de transparență absolută a purtărilor. Adulterul, de pildă, devine de facto, nu doar reprehensibil, dar și de facto imposibil în lumea visată de ambele tabere: în falansterul LGBT, pentru că vei putea divorța online de partenerul tău (desigur, autodeterminat generic) cu un sfert de oră după încheierea (tot online) a căsătoriei asexuate, din clipa în care te-ai plictisit ori de sexul lui, ori de sexul tău; în utopia distopică a puritanilor auto-proclamați ortodocși, pentru că Biserica, transformată în stat totalitar, îți va organiza și supraveghea viața în așa fel încât adulterul va deveni nu doar păcătos, ci și tehnic imposibil. Iar adulterul este doar un exemplu. În mod mai general, puritanul și activistul LGBT sunt indivizi perfecți, deci lipsiți de instrumentele de supraviețuire colectivă odinioară furnizate de tradiție față de fenomenul analizat de G. Bataille și alții sub numele de corupție: corupția cadavrelor, a moravurilor sau a clasei politice (unitatea terminologică nu este deloc întâmplătoare). De fapt, aș pune pariu că mulți coalizați pentru familie în timpul zilei sunt și tineri frumoși și liberi când soarele apune, coalizați pentru Occident când vine să ne impună liberalism economic (deci și malthusianism, și sterilitate condiționată social), iar împotriva lui (dar tot cu lozincile lui) când același liberalism ia groaznică înfățișare a „drepturilor LGBT„. Însuși conceptul de „dreapta„ e definit de incapacitatea (de multe ori voluntară) de a înțelege că, istoric, există doar un liberalism, nu mai multe, și propensiunea de a adora efectele ale căror cauze le detestăm. Conceptul de stânga, desigur, e bazat pe același qui pro quo – doar invers: stângistul vrea socializare fără comunitate, dreptacul, comunitate fără socializare.

Ca și strămoșii lor spirituali, catarii din sudul Franței, puritanul și activistul LGBT aspiră la o lume curățată de orice corupție – străduindu-se în același timp să nu înțeleagă că o lume unde nimic nu putrezește este și o lume în care nimic nu se naște. Sterilitatea lor cultural impusă nu reprezintă – în cazul variantei puritane – o contradicție cu ideologia lor, ci consecința ei. Marii activiști pro-familie cu 2 spre 0 copii acasă la 35 de ani nu sunt sterili de facto deoarece chiria unei locuințe în oraș e cât o leafă medie, însemnând că o pereche nu poate trăi dintr-o singură leafă, deci că și femeia e obligată să lucreze, deci să aibă și pregătire profesională etc.. Acest discurs este doar raționalizarea ulterioare a unor alegeri inconștiente și prealabile, contrazisă faptic de migrația masivă spre orașe și de existența, în marea majoritate a satelor din România, de case goale, scoase la vânzare cu 5000 spre 10 000 de euro, cu tot cu curte, grajd și grădină, unde orice femeie ar putea nu doar să crească 5 copii, dar și să-i hrănească în mare parte din produsul grădinăritului. Puritanii României urbane sunt urbani pentru că sunt spiritual sterili; oricât de monogamă și plictisitoare își închipuie (oficial) viața sexuală, sunt oameni moderni, supuși feminismului și ideii de piață sexuală: se mută în oraș pentru că acolo îți găsești mai ușor „sufletul pereche„ (numit partener optimal de cealaltă tabără, cea LGBT, mai sinceră oleacă în acest domeniu); sterilitatea lor – deși probabil ar fi mai puțin pronunțată într-un context de redistribuire economică mai intensivă – nu este impusă, ci aleasă și – tacit – asumată de ei.

Spre deosebire de România, unde și pseudo-renașterea ortodoxă se ivește a fi, la urma urmei, o traducere stângace din niște texte oligofrenice ale debililor born again din America de nord, există țări ortodoxe unde reactivarea radicalității creștine și critica modernității sociale a luat forme consecvente și eficiente. Prietenul meu gruzin Levan Vassadze, de pildă, ar fi, evident, de acord cu Coaliția pentru Familie când este vorba de a nu tolera așa-zisa „căsătorie gay„ (deși eu unul aș adăuga că e păcat să amestecăm creștinismul în așa ceva: spre deosebire de homosexualitate, care este de toate timpurile și de toate continentele, căsătoria gay este o aberație antropologică, la fel de absurdă într-un context taoist, musulman sau animist). Dar Vassadze, în mod crucial, vorbește și de necesitatea dezurbanizării societății, de a respinge paradigma economicistă în definiția scopurilor colective – în alte cuvinte: de a deconstrui tot edificiul societății moderne/liberale, în care distrugerea familiei este și o cauză, dar și o consecință. Societățile omenești sunt sisteme coerente (până și în decadența lor), care nu pot fi reparate superficial prin apeluri idealiste către promovarea unor virtuți individuale.

Coaliția pentru Familie nu poate fi decât lăudată pentru voința de a restabili normalitatea în percepția sexelor, adică evidența antropologic universală a existenței celor 2 sexe (nu 3, 4 sau 10) – restul fiind anomalii (cu precizarea că nici o anomalie nu este, în sine, o crimă). Dar normalitatea de care ei vorbesc atât de mult implică nu doar limitarea numerică a sexelor la binaritatea condiționată de biologia mamiferelor, ci și conștiința culturală a asimetriei dintre ele. Femeia nu este un bărbat cu penis atrofiat și piept hipertrofiat. Modelul emancipării propus de feminism este în realitate un model de masculinizare a femeilor, care, de mai multe secole în straturile sociale de sus, produce femei schizofrenice, scuturate lăuntric constant de un război autodestructiv între ego-ul bărbătesc implantat și natura lor adevărată.

Iată, deci, sloganurile pe care ar trebui să le adopte o Coaliție pentru Familie care ar aspira să fie mai mult decât o Adunătură pentru Homofobie:

• Nu, școala mixtă nu este deloc un bine adus societății. Nu, valoarea unei femei nu se măsoară la rezultatele ei într-o competiție absurdă cu bărbații, de pildă în numărul anilor de studii.
• Nu, nu există nimic emancipator în munca salariată; drept urmare: nu, integrarea femeilor în piața muncii, deși poate fi admisă legal, nu trebuie încurajată nici în familie, nici instituțional.
• Nu, nașterea unor copii nu poate fi rezultatul renunțării târzii la „plăcerile lumii„ de către doi pleziriști suficient de obosiți de dating și de înstăriți pentru a procrea un nou egoist malthusian, sau doi în cel mai bun caz. Vârsta nubilă medie trebuie să fie cea a fecundității pentru femei, și cea a independenței economice pentru bărbați.
• Nu, căsătoria nu „înființează„ nicio familie; nu procreăm în calitate de indivizi, individul fiind un gol lipsit de viitor, ci în calitate de fii, fiice, frați, surori etc.; familia există de când există omenirea; din când în când, se produce un schimb de femei, și cam atât. Prin urmare, nici „mobilitatea„ nu este un bine, nici peste granițe naționale, nici peste cele regionale.
• Nu, un concubinaj malthusian oficializat într-un târziu de doi indivizi rupți de familiile lor respective și „binecuvântată„ cu un copil sau doi nu este o „familie tradițională„; pe cam toată suprafața Pământului, o familie tradițională reprezintă câteva zeci de inși, reprezentând în general cel puțin trei generații.
• Nu, baza căsătoriei nu este dragostea; dragostea este o consecință a fidelității, nu invers. Divorțul generalizat este o consecință firească a căsătoriei New Age concepută nu ca o taină, ci ca o sexualitate instituționalizată; sexualitatea nu poate fi instituționalizată, nici gay, nici straight; este transgresivă prin fire, inevitabil păcătoasă și păcătos inevitabilă.
• Când o orânduire socială anume – ca cea burgheză-urbană – implică sărăcire prin procreare, înseamnă că orânduirea respectivă trebuie ori abandonată, ori cel puțin temeinic reformată – de altfel, oricum, istoria o va duce (și pe noi împreună cu ea) la crematoriul greșelilor culturale, cunoscut și sub numele de extincție demografică.

Mai străduiți-vă un pic, coalizaților, dacă vreți să fiți cu adevărat tradiționali!

Autor: Modeste Schwartz