Analize și opinii

Regionalizarea. Trimiterile naţional-socialiste

Regionalizarea. Trimiterile naţional-socialiste ale unor concepte considerate “europene” – în sensul utilizat de birocraţia Uniunii Europene, trimit un şoc, desigur, când sunt descoperite. Este vorba de regionalizare prin unitate în diversitate.

Teza regionalizării Europei, cu trimitere expresă  la România, este pusă surprinzător de limpede de Wolfgang Hӧpker, în “Romӓniens Innenspannung” (“Tensiunea lăuntrică a României”), 1934, în revista Die Tat. Cel care semnalează preocuparea germanilor este Anton Golopenţia*, despre care am mai pomenit şi cu alt prilej (Dominaţie prin proiect, pe 22 dec.2012).  Geopolitica integrării europene pe care o propunea Germania României în 1934 prin acel material ştiinţific, cuprinde o noţiune izbitor de asemănătoare cu fundamentul multiculturalismului de astăzi:  “unitate în diversitate” (Golopenţia o traduce prin “unitate în felurime”). Regionalizarea României prin unitatea în diversitate era soluţia “superioară”,  de tip naţional-socialist, atât democratismului francez cât şi fascismului italian (idem, p.326). De ce trebuia România să se regionalizeze? Ca să-şi rezolve aşa-numitele tensiuni dintre “cele trei mari cercuri culturale”: Vechiul Regat, Basarabia, Transilvania. Statul român, pentru a rămâne unitar, nu doar că avea să se regionalizeze, dar trebuia să urmărească modelul omului mitteleuropean, reprezentat atunci în Transilvania şi Bucovina, considera Hӧpker. În felul acesta, România ar fi ieşit din capcana liberalismului francez şi ar fi putut să supravieţuiască ca stat. Lăsând la o parte curioasa prejudecată a reducerii liberalismului la Franţa, nu putem să nu remarcăm o alta: teza superioritatăţii omului central-european. Analiza lui Golopenţia pune fulgerător la punct acest aspect, după cum vom vedea. Însă tot aici remarcăm că Germania venea înspre România cu un produs de export downgraded, lipsit de sclipirea care o propulsase chiar pe ea în elita civilizaţiei industriale: România trebuia să încurajeze multiplicarea unui model comportamental cu centrul la Viena, deja depăşit de progresul tehnic şi expirat politic în urma primului război mondial (Imperiul austro-ungar fusese opresor în raport cu naţiunile componente, spărgându-se în linii mari în statele moderne de astăzi, două dintre succesoare, Cehoslovacia şi Yugoslavia, destrămându-se după 1990).

Iată extrase din textul comentat de Golopenţia, pe alocuri cu citate din Hӧpker. Subtitlurile ne aparţin.

Geopolitica germană în România – regionalizarea – Hӧpker (1934)

Arhetipurile mentale dominante ale spaţiului românesc – teza germană

p.325

„Două mănunchiuri de idei i-ar fi deschis [poporului român] drumul ajungerii la conştiinţa de sine. Patrioţii ardeleni au practicat «Evanghelia despre descendenţa romană» prilejuită de Habsburgi. Cei din Principate ar fi proclamat drepturile liberale ale omului. Hӧpker socoteşte fatală şi deplânge împrejurarea că acţiunea ideilor ardelene a ajuns să fie covârşită de cea a ideilor din ţările româneşti, «orientate toate nu după Viena sau Roma ci după Paris, această Mekkă a civilizaţiei» (17). Cu acest prilej Hӧpker reproduce postulatul de circumstanţă al şcolii Boehm, cum că liberalismul ar fi un fenomen franţuzesc, cu care germanii n-ar fi avut de-a face nicicând, pe când naţionalismul ar fi ceva pur german.”

Problema 1: Cele trei tensiuni culturale văzute de germani în interiorul României

p.326

Tensiunea interioară a României mari. „«Problema centrală a României Mari: trei cercuri culturale se ciocnesc»”:

„Vechiul Regat, cu cultura lui răsăritean-balcanică”

Basarabia – „s-a răznit de Vechiul Regat … de pe urma înglobării ei în cultura rusă.”

„«Transilvania şi Bucovina s-au răznit de Vechea Românie datorită înglobării lor în cultura Europei centrale …”

„«Transilvania şi Bucovina s-au răznit de Vechea Românie datorită înglobării lor în cultura Europei centrale; Basarabia de pe urma înglobării ei în cultura rusă, aşa încât fenomenul tensiunii lăuntrice a României întregite provine în esenţă din ciocnirea a trei culturi între hotarele aceluiaşi stat.»
Höpker nu uită să menţioneze unitatea neamului românesc şi continuitatea lui etnică supraregională, care netezesc asperităţile acestei tensiuni; socoteşte însă că acest ciment de ordin etnic n-are greutatea deajuns de mare, «ca să poată scădea cu mult deosebirile adânci dintre felul de trai şi chipul de a gândi al ţinuturilor vechi şi noi.»”

„Soluţia”: regionalizarea. Teza „unitate în diversitate”

p.326

„Soluţia pe care o propune [Hӧpker] e aceea a atenuării ideii de Stat naţional în favorul unei autonomii oarecare a regionalului. Adoptarea ei ar însemna înlăturarea atât a etatismului liberal [francez] cât şi a celui fascist şi apropierea de concepţiile politice ale naţional-socialismului, care singure ar avea comprehensiune pentru particular şi local.”

p.327

„Hӧpker reclamă regionalismul în perspectiva realizării integrale a Statului naţional românesc. … «Transformarea în naţiune a unui neam răspândit în ţinuturi răspândit în ţinuturi atât de deosebite între ele din punct de vedere istoric şi cultural nu poate fi săvârşită decât în urma recunoaşterii principiului regionalist, care singur garantează împreunarea părţilor în colectivitatea strâns înmănuncheată a neamului. E vorba de întrecerea acelei fatale confuzii între unitate şi centralism prin recunoaşterea principiului unitate în felurime.

Realitatea unui regionalism adevărat nu sparge deci cadrul mare al unităţii statului, ci dimpotrivă, îl strânge prin stimularea şi înmănuncherea ţinuturilor sale, în timp ce dimpotrivă, subjugarea regionalismului hrăneşte tendinţe separatiste.» … (101-102)”

Problema  2[de fapt]: naţionalităţile

p.327

„Această autonomie relativă a ţinuturilor, ar «deschide şi posibilitatea unei împăcări efective a grupurilor etnice neromâneşti cu statul român, oferă deci totodată un punct de plecare pentru soluţionarea efectivă a problemei atât de infinit de spinoase a naţionalităţilor, ce-i stă în cale ridicării la rangul de naţiune a neamului românesc.» (101)”

[Dar, tot Golopenţia arată în alt capitol ce scriau intelectualii maghiari luminaţi, într-una din cele mai circulate reviste ale lor de la Cluj**, 1936, privind situaţia maghiarimii din Ardeal: ]

p.333

„S-ar crede că proprietarii mari şi mijlocii, de la care provin ca la 80 la sută din cele 2,5 milioane jugăre expropriate, au suferit mai mult de pe urma «marii prefaceri» [pierderea Transilvaniei după 1918]. «Totuşi, scăpătarea economică a aristocraţiei maghiare n-a fost atât de tragică, pe cât păruse în clipa întâia şi pe cât o trâmbiţase în lume presa maghiară. … se găseau încă în legea acesta părţi care îngăduiau, cu ajutorul unor avocaţi şi politicieni români, oarecari acţiuni de salvare a averii … Destule moşii cu 4-5-600 jugăre pământ de calitatea cea mai bună supravieţuiesc în Ardeal reformei agrare; mai dăinuiesc chiar şi câteva moşii de câte 1000 jugăre» (28).

Iar o bună parte din pierderile funciare au fost reparate în mare măsură pe teren bancar şi politic. Aristocraţia maghiară «a început să ia parte intens la viaţa bancară a Transilvaniei.» … (28).”

«Transilvania e un concept istoric. O categorie feudală … E un bun pecetluit, trecut, de neîmprospătat al culturii maghiare … Transilvania aceasta nu mai fiinţează de mult. N-a mai fost în viaţă nici înainte de Unirea cu România… . Ungurii din România – asta înseamnă mult mai mult decât Transilvania. …

p.337

De la Unire, ungurimea a trecut în toate privinţele prin schimbări incalculabile. I s-a transformat temelia materială şi economică, compoziţia socială …  iar procesele de ascensiune în burghezie şi de proletarizare potenţează aceste prefaceri. … A început şi continuă marea dispersare a ungurimii din Ardeal … pe întreaga întindere a României Mari şi cu deosebire spre centrele industriale şi comerciale ale Vechiului Regat.» (42-43). …

p.337

„«Epoca e mare, dinamică, şi te sileşte întruna şi în toate să stai şi să iei aminte. Să nu mai contestăm: aci, în România, epoca nouă e istorică, e epoca când se clădeşte statul român şi se umple de oraşe ţara. Viaţa grupului maghiar decurge, de 18 ani, în cadrul unui proces vertiginos de ridicare în burghezie şi de industrializare. … Ardealul de dinainte de Unire, a fost o provincie mucedă şi încuiată, meleag oropsit de Dumnezeu, ţinut unde se înfundau drumurile de fier. Colonie, atât din punct de vedere spiritual cât şi din punct de vedere economic. Gazetişoare provinciale şi oameni provinciali. Cultura, centralizată de la Budapesta … Ritmul evoluţiei urbane se accentuase încă înainte de Unire. Au apărut premisele unor creaţii spirituale autonome [s.n.]. Însă, în întregul vechii Ungarii, la periferie, s-ar fi ajuns foarte încet la folosirea lor.”

Critica reprezentării germane: omul românesc e ţăranul

Geopolitică şi sociologie urbană (influenţa satului asupra oraşului)

p.328

„Trebuie să ţinem seamă, întâi de toate, de faptul că Höpker priveşte în fiecare ţinut numai stilul cultural imprimat populaţiei urbane. Faptul că aceste stiluri culturale sunt numai ale păturii urbane de azi a oraşelor, face ca tensiunea dintre ele să constituie o problemă mai puţin însemnată decât ar părea. Datorită creşterii actuale foarte intense a populaţiei urbane, stilul acesteia e supus unei diluări continui şi eficace prin elementele venite de la ţară. Se pare că la Bucureşti, îndeosebi, momentul e aproape, când stilul antebelic, «balcanic francez» al oraşului de 300 000 nu va mai exercita aproape nici o autoritate asupra populaţiei oraşului de 8-900 000. Ca atare, România viitoare nu e neapărat legată de vreunul din stilurile populaţiei ei urbane actuale. Dacă vom fi îndeajuns de dibaci, populaţia noastră urbană, peste nu multă vreme îndoit atât de numeroasă ca la 1916, va lua un stil care să nu reprezinte nici consacrarea unui din stilurile regionale, a celui «centraleuropean», de pildă, nici sinteza celor trei stiluri regionale.

Trebuie să ne dezbărăm apoi de confuzia, promovată de cercurile germane, cum că stilul Europei centrale ar fi expresia vremii noastre şi, ca atare, componentă necesară a oricărui stil cultural din vremea aceasta. La Höpker ea apare în chip de oscilare nehotărâtă între afirmarea că stilul cultural transilvănean şi bucovinean de factură «centraleuropeană» ar fi superior celui balcanic-francez al Vechiului Regat şi celui al Basarabiei şi mai adecvat vremii, că deci cultura comună, care să-i lege pe românii Statului românesc, trebuie să fie cultura urbană a Transilvaniei şi a Bucovinei – p.329, la nivelul căreia trebuie înălţată cultura celorlalte ţinuturi româneşti şi între convingerea că această cultură comună nu poate să nu fie o sinteză a culturii tuturor ţinuturilor.”

Critica omului mitteleuropean – complexul germanic al omului negerman din Europa Centrală

p.329

„Stilul «Europei Centrale», adică stilul propriu ţinuturilor foste în monarhia austriacă, care domină şi Germania de sud şi vest, Saxonia şi Silezia, dar nu mai are decât prea puţin de a face cu Prusia şi cu Germania de nord, nu este câtuşi de puţin expresia stilului veacului al XX-lea, care ne aduce şi nouă în ţară valuri tot mai grele de tehnică şi ne preface intens stilul de viaţă de până acum.

Omul Europei centrale, ordonat dar timorat, care trăieşte în mijlocul continentului, departe de mările care unifică lumea şi de centrele industriale de pe gurile marilor fluvii apusene, e un relict nu mai puţin bătător la ochi ca orăşeanul balcanic-levantin din Vechiul Regat.

Germanii îşi ascund lor înşişi cât de «americani», cât de oameni ai tehnicii sunt. Dacă ar fi să luăm ceva de la germani, ar fi alegem atitudinea activă şi îndrăzneaţă a germanului de nord şi nu comportarea mic-burgheză şi pe cale de dispariţie, pe care o reprezintă stilul «centraleuropean».”

Soluţia reală: construirea propriei reprezentări de sine a omului românesc modern pe respectul Miturilor şi faptelor mari

[acestea dau scop societăţii]

“Stilul României noi nu poate fi nici acest stil, nici sinteza lui cu stilul urban al Vechiului Regat şi al Basarabiei. Trebuie să fie, în schimb, o sinteză productivă între felul de a fi al ruralului şi atitudinea îndrăzneaţă, activă şi raţională, adecvată tehnicii, care răsplămădeşte şi la noi tot mai multe tărâmuri ale vieţii.

N-avem nevoie dar de stilul «Europei centrale», ca de o ţintă de atins … Şi dacă nu suntem nevolnici, n-avem nevoie în scopul acesta nici de călăuzirea unor antiteze străine cu consecinţe de politică externă, cum ar cea pe care o oferă Höpker.

Avem nevoie, în schimb, de români cu suflet mare, de istorici, care să scrie istorii avântate ale neamului …  şi de artişti, care să realizeze opere ce să umple de mândrie … Integrarea spirituală nu e de fapt o problemă ce să poată fi soluţionată prin sinteze retrospective de trăsături particulare. Tensiuniledintre ţinuturi … vor fi uitate însă de îndată ce se vor ivi gânditori şi făptuitori, care să pună în faţa neamului scopuri destul de înălţate

Mituri şi fapte mari, iată singura soluţie eficace a problemei …”

***

Este încă o dovadă că ideile au mai multă libertate decât ideologiile, cu siguranţă mult mai mare decât ideologii ajunşi în fruntea cadrului mental ale popoarelor. Asta este partea bună a lucrurilor. Partea care ne pune pe gânduri este spiritul neocolonial prin care unor ţări li se impune un comportament considerat dezirabil (“european”).  … Cu mult înainte de a intra în criza economică, problema Uniunii Europene este criza Universităţii. Ajunse ciur prin birocratizare şi “raţionalizare economică”, ideile rămân nepăstorite, nefiltrate. Numai că ideile sunt purtătoare de fapte. Iar istoria se poate repeta.

***


“Mituri şi fapte mari”, acestea sunt fundamentele integrării spirituale ale societăţii pentru a susţine statul. Cu alte cuvinte, mai înainte de orice altceva, trebuie să avem grijă de cultură. Şi gestul elementar de cultură este manualul de istorie. Ce-am făcut noi din el? Manualele, astăzi, sunt o problemă de siguranţă naţională.

***

De ce secuimea nu s-a dezvoltat economic în ultimii 23 de ani? Un răspuns posibil îl avem mai sus, la Golopenţia: numai un teritoriu menţinut într-o stare “mucedă şi încuiată” [naţionalism de tip unio trium nationum] poate fi guvernat colonial de la centru. Iar centrul Transilvaniei până la 1918 nu era la Bucureşti, cum nici astăzi nu pare a fi.

* Golopenţia capitolul „România de dincoace şi dincolo de Carpaţi. O analiză germană a problemei «unificării sufleteşti» a neamului românesc”, în lucrarea postumă Anton Golopenţia,  “Opere Complete”, vol I, “Sociologi”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp.322-329

** “Metamorphosis Transylvaniae. Orszàgrészünk átalkulása”, 1918-1938 (Metamorfoza Ardealului. Transformarea ţinutului nostru, 1918-1936) – Cluj, editura Uj Transilvania (Ardealul Nou), în Golopenţia, op.cit, pp.330-341

surs: radubaltasiu.blogspot.ro

Abonează-te la newsletter