Radu Preda, teolog: „Fără credinţă, ţara asta se ducea de mult de râpă”

Ce îi mai ţine împreună pe români? Iată o întrebare căreia am încercat să-i găsim un răspuns rezonabil cu ajutorul unui teolog creştin format în proximitatea unor personalităţi de prim rang ale culturii şi spiritualităţii româneşti. Radu Preda, invitatul „La masa Adevărului” din săptămâna premergătoare Sărbătorii Învierii Domnului, creionează, fără false precauţii, portretul spiritual al românului de astăzi. Neputinţele şi virtuţile noastre sunt puse în evidenţă cu precizie şi analizate cu calm, fără pusee de revoltă distructivă – la modă în ultima vreme. Nu în ultimul rând, dialogul de faţă este un recurs la buna rânduială creştină care s-a dovedit a fi salvatoare pentru noi în momente istorice decisive. Veţi reauzi cu plăcere, sperăm, ce înseamnă „a fi puţin boier” în lumea de azi şi vă veţi putea reîmprospăta în memorie „reţeta” unei vieţi cu rost.

Fost ucenic al lui Petre Ţuţea şi al Mitropolitului Bartolomeu Anania, Radu Preda nu face economie de critici la adresa ierarhiei bisericeşti, însă crede că Ortodoxia i-a salvat pe români, menţinându-i în parametrii normalităţii

CARTE DE VIZITĂ

– Radu Preda s-a născut în 1972, la Galaţi.
– A urmat studii doctorale la Heidelberg, Paris şi Roma.
– Doctor în Teologie ortodoxă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
– Director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase.
– Apropiat al lui Petre Ţuţea, autor al cărţii „Jurnal cu Petre Ţuţea” (1992).
– Apropiat al Mitropolitului Bartolomeu Anania.
– Promotor al teologiei sociale ortodoxe.

„ADN-ul comunismului se transmite în mod pervers”

George Rădulescu

„Adevărul”: Unii continuă să inducă în spaţiul public ideea că Biserica s-ar implica nevăzut în chestiuni de politică internă…

Radu Preda: Ba chiar ilicit.

Mai este de actualitate tema aceasta?

Da, e de actualitate. Pentru că, din păcate, rămânem prizonierii unei definiţii proaste a politicului. Adică reducem politica, grijile pentru cetate, le reducem la suma politicienilor care, după cum vedem, prestează cam prost. De la Putere la Opoziţie şi retur.

Nivelul politicienilor a scăzut îngrijorător.

A scăzut îngrijorător nivelul exerciţiului politic. În general, aşa-zisa dezbatere politică nu mai există. Ne-am afundat într-un dihotomism sinistru, suntem în plin maniheism politic – ori e bine, ori e rău, ori eşti pro-Băsescu, ori anti – cale de mijloc nu există. Din păcate, asta scârbeşte spectatorul mediu şi cu o anumită orientare în spaţiu. Şi face ca politica să nu mai fie o alternativă la ceea ce noi trăim.

Sentimentul meu este că trăim în Rusia sovietizată a anilor ’20, la nivel de discurs politic, la nivel de manifestare publică.

Da, sigur, ţinând cont de o anumită monotonie şi predictibilitate a discursului politic, da. Dar, mai adăugăm la asta şi spoiala unei modernităţi întârziate, mai adăugăm şi contextul european. De bine, de rău, facem parte din familia lui „tanti Europa” şi asta ne mai obligă să ne cenzurăm cât de cât pornirile. Altminteri, lăsaţi de capul nostru, am fi fost şi mai siniştri.

Manifestările sunt de-a dreptul neanderthaliene.

Păi, e clar! E un primitivism de natură antropologică. Pentru că se uită foarte des că nu poţi face politică cu nişte oameni needucaţi, neşcoliţi, fără caracter şi fără un anumit tip de idealism.

Dar ei reprezintă oare, cu adevărat, poporul pe care îl conduc? Sunt voci care susţin că aceşti oameni nu au legitimitate, că „s-au clonat” la putere.

N-aş miza doar pe această genealogie. E adevărat, România nu s-a eliberat de comunism pentru că nu s-a eliberat de cei care-l duc mai departe, în mod pervers. ADN-ul şi-l transmit cu mare tenacitate. Adică dorinţa lor de a se înmulţi şi de a-şi transmite, indiferent de partid, ADN-ul politic şi ideologic este foarte mare. Dar aş mai zice că sunt şi rezultatul lipsei de angajament civic al celor care se plâng de clasa politică pe care o au. E o apatie în care ne afundăm şi pe care ei o accentuează.

Şi pe care o exploatează…

Şi pe care o exploatează! Să fii ales primar al Bucureştiului cu un anumit procent care nu-i nici de departe reprezentativ sau să ajungi parlamentar în condiţiile unui absenteism ridicat la urne… Ce se întâmplă? Cred că există două boli fundamentale ale oricărui sistem democratic pe care trebuie să le conştientizăm. Pe de-o parte este absenteismul, iar pe de altă parte, oligarhizarea celor care, în mod normal, ar trebui să fie cât mai aproape de baza electorală. Căci, să nu uităm, puterea o au alegătorii, la urma-urmei, numai că ei o deleagă. Aceia care primesc delegaţia aceasta uită s-o dea înapoi sub forma unei prestaţii pe măsură.

România nu s-a eliberat de comunism pentru că nu s-a eliberat de cei care-l duc mai departe, în mod pervers. ADN-ul şi-l transmit cu mare tenacitate, indiferent de partid.

„La noi nu faci carieră mergând pe modelul Ţuţea”

Ai fost aproape de Petre Ţutea şi de Înaltul Bartolomeu Anania până în ultimele lor clipe. Ce ar spune ei, văzând ce se întâmplă astăzi? Suntem într-o derută socială teribilă…

Da, şi de curând – nu pot să spun că am purtat o polemică – am avut un schimb de opinii mai intens cu un distins coleg universitar, ajuns la apogeul funcţiilor administrative, care susţinea că, de fapt, problema României nu este lipsa modelelor, ci lipsa eficienţei administraţiei, corupţia clasei politice, dar nici măcar a întregii clase politice, ci numai a celei de la putere. Deci reducţionisme din astea foarte interesante şi foarte partizane. Reiau tema şi susţin că, într-adevăr, n-avem modele. Sau, mai bine zis, avem modele, dar nu le mai percepem ca atare. Acum, modelele noastre sunt cu totul altele. Nu dau nume, dar ceva de genul: să ai bani, să fii tânăr. Aceasta e ideea, de a avea bani la tinereţe.

Bani făcuţi repede.

Păi da, dar de unde? Că n-ai muncit! Însuşi faptul că-ţi doreşti o bunăstare invers proporţională cu originea ta umilă e suspect. Dacă vii de la ţară, cum să ai la 20 de ani apartament de 300.000 de euro în Cluj sau în Bucureşti şi maşină pe măsură?! Ceva e putred. Ori eşti genial şi ai reuşit să faci ceea ce alţii, în lumea occidentală normală, fac în 20 de ani, ori ai furat sau ai intrat într-o cârdăşie foarte dubioasă. Ei bine, ăsta e un model şi are o forţă de atracţie teribilă. Am fost la Chişinău de curând şi m-a întrebat cineva cum putem să eradicăm sărăcia, sau, mă rog, s-o combatem cât mai eficient. Marea problemă în Basarabia fiind tocmai această percepţie de stat sărac, de societatea săracă.

Acolo e România anilor ’90.

România anilor ’90! Le-am spus că sărăcia este un element de comparaţie. Sărac în raport cu ce?

Trebuie să ai sistemul de referinţă…

Tocmai, pentru că dacă mă compar cu familia din „Dallas”, normal că n-am nici 1% din confortul lor. Dar dacă pun în balanţă că am prieteni, ceea ce un capital enorm? Ăia din „Dallas” n-au prieteni. Toată ziua se ceartă între ei şi-şi pun otrăvuri în pahare. Faptul că am o familie sănătoasă, faptul că eu însumi sunt sănătos, că mi-a dat Dumnezeu minte, că pot să discern anumite lucruri…

E o contrapondere…

Dacă mă bucur de lucrurile aparent mărunte şi simple, nu mă simt sărac. Problema noastră este că ne-am raportat prost şi la propria stare, cea cu care am ieşit din comunism, dar şi la o ipotetică perspectivă pe care ne-am fi dorit-o, personal şi colectiv. Şi asta s-a întâmplat pentru că n-am luat în serios modele care meritau. Când a împlinit 85 de ani Înaltul Bartolomeu, i-am scris un text. Eu n-am scris multe texte despre dânsul, tocmai pentru că nu-i plăcea să fie ridicat în slăvi. Asta e o diferenţă în raport cu acel cult al personalităţii pe care unii, în Biserică, îl cultivă uneori la cote alarmante. „Un antimodel”, am spus. Un om care ajunge să fie recunoscut de propria lui structură profesională – ca să mă exprim aşa, oarecum tern – la 73 de ani, având în spate o carieră şi un parcurs cultural-bisericesc şi chiar de mărturisitor în temniţele comuniste, este un indiciu că aşa nu faci carieră. Nu poţi să faci carieră fiind un om ferm, fiind un om demn, având principii, nemăgulindu-i inutil pe unii şi neatacându-i, la comandă, pe alţii. Aşa nu poţi! Sigur că sună foarte cinic. Dar haideţi să punem diagnosticul mai întâi! De ce suntem în halul în care suntem? Nu faci carieră în România mergând pe „modelul Ţuţea” sau pe „modelul Bartolomeu Anania”. Nu faci pentru că virtuţile lor nu mai sunt, ca să spun aşa, cerute.

Totuşi, Petre Ţuţea a produs o revoluţie în conştiinţa românilor în anii ’90.

Da, pentru că era şi momentul foarte propice.

Nu poţi să faci carieră fiind un om ferm, fiind un om demn, având principii, nemăgulindu-i inutil pe unii şi neatacându-i, la comandă, pe alţii. Aşa nu poţi!

„Trăim sub semnul unei mari dezamăgiri colective”

Românii de astăzi sunt aceiaşi români din anii ’90?

Nu, nu cred. Şi asta n-o spun aşa, oarecum din perspectiva unuia care atunci era foarte tânăr. Dar e alta atmosfera. Să nu uităm că, atunci, reeditările din Cioran, din Eliade, din Noica, apariţia lui Ţuţea însuşi aveau un impact calitativ extraordinar. Acum, ce avem? Avem o invazie cantitativă. Sigur, e cumva bizar să vorbeşti de funie în casa spânzuratului, dar mass-media are o mare responsabilitate pentru această paradoxală concentrare a timpului, secondată însă de o diluare a conţinutului. E un mecanism foarte interesant: am concentrat timpul, dar am diluat, până la apă chioară, conţinutul. Ori acest lucru n-are cum să rămână fără urmări. Pe de altă parte, să nu uităm că intervine şi dezamăgirea. Eu cred că trăim şi sub semnul unei mari dezamăgiri colective, mărturisite sau nu, conştientizate sau nu, care se traduce prin faptul că nu mai avem nicio iluzie. Nu ne mai impresionează nimeni. Adică suntem în situaţia în care demitizăm din start.

Nu cumva nu mai avem speranţă?

Da, în sensul acesta. Nu mai avem entuziasm, nu mai avem speranţă şi atunci băşcălia şi derizoriul sunt luate ca dovezi de inteligenţă, ba chiar de înţelepciune.

Şi de putere…

De putere sau, mă rog, dacă eşti un om de rând, cu oarecare discerământ, şi ca o dovadă de libertate. „Domnule, eu sunt liber să nu cred în nimeni! Lasă-mă! A se scuti!” Ori asta este deja grav. Ce ţine împreună societatea? În cazul României şi al românilor această întrebare se pune dramatic.

N-avem factori coagulanţi.

Da, sau cei pe care-i avem, cum ar fi, printre alţii, Biserica, şcoala, familia sunt şi ei supuşi acestui bombardament şi sunt pe cale să-şi piardă din atractivitate.

Teologul Radu Preda este convins că ne-ar merge tuturor mai bine dacă am fi „puţin boieri“ unii faţă de ceilalţi

Nu ne mai impresionează nimeni. Adică suntem în situaţia în care demitizăm din start.

„Biserica cultivă un autism comunicaţional”

Ar putea fi Biserica mai prezentă în dezbaterea publică?

O, da! O, da! Şi cu mare folos! Sigur, e adevărat că acum Biserica are post de radio, are post de televiziune, are gazetă proprie, are agenţie de ştiri. Dar toate sub un spectru foarte suspect al unui tip de autism comunicaţional. Biserica cultivă un paradoxal autism comunicaţional.

Deci nu este doar o impresie…

Păi, nu! O văd ca unul care încerc, prin faptul că predau teologie socială, să construiesc această punte metodologică între teologie şi celelalte ştiinţe ale socialului, ale colectivităţii. Sunt pus în situaţia de a observa în ce măsură mesajul nostru este transmis în spaţiul public şi în ce măsură preocupările spaţiului public se regăsesc pe agenda dezbaterilor teologice. Constat, trăgând linie, că, în timp ce spaţiul public cultivă propriile sale obsesii, în spaţiul eclezial – mă refer la dimensiunea instituţională a Bisericii – se cultivă un paradoxal autism comunicaţional care, altminteri, nu este specific doar Ortodoxiei. Să nu ne facem iluzii! Cam toate marile confesiuni istorice au o problemă în a comunica cu societatea, mai cu seamă într-un tipar posttotalitar, cum este cel din România.

Catolicii încearcă acum să gestioneze mai bine comunicarea cu oamenii…

Bine, au în spate experienţa Bisericii Universale.

Au un alt exerciţiu…

Sigur, evident. Şi e mai simplu. De ce? Pentru că au un centru de referinţă, au o „antenă” care e la Roma. Deci „semnalul de post” este asigurat, conţinuturile la fel. E de ajuns să traduci din alocuţiunile lui Benedict al XVI-lea şi deja ai un consistent dosar din care mass-media profană, la o adică, se poate inspira. Ei bine, în Ortodoxie, unde ai un principiu legat de structura culturală şi etnică a unei ţări, a unui loc, responsabilitatea şi dificultatea sunt pe măsură. Adică trebuie să gestionezi de o manieră mult mai abilă specificurile pozitive, dar şi pe cele negative ale unei colectivităţi date. Ori, în cazul României, Biserica Ortodoxă Română a reuşit să-şi păstreze cursul fără să se lase antrenată de o manieră catastrofală în tot felul de scenarii politice.

Aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria, de pildă…

Da, cum s-a întâmplat în Bulgaria, cum parţial s-a întâmplat şi se întâmplă în Rusia, dar la un alt nivel. Totuşi, trebuie să recunoaştem că Ortodoxia românească, după 1989, a avut un anumit tip de mândrie, în sensul bun al termenului. Adică: n-am căzut în extreme, n-am alimentat nicio direcţie politică, nici alta. N-am fost nici pentru devoalarea trecutului comunist, dar nici radical împotrivă. Cumva, ne-am păstrat cumpătul. Problema este că România n-are nevoie de o instituţie atât de importantă cum este Biserica ca să-şi păstreze doar cumpătul. Ci ai nevoie de Biserică să-şi asume activ roluri sociale.

Să fie proactivă, să se implice.

Şi să realizeze ceea ce este, până la urmă, misiunea ei fundamentală: să actualizeze Evanghelia lui Hristos.

Această cumpătare a Bisericii din ultimii 20 de ani a fost deseori interpretată ca fiind „strategia băiatului bun”, care nu supără pe nimeni.

Da, care se pune bine cu toată lumea, cu toate guvernele pentru că are nevoie de la toţi de bani.

Şi a fost şi aspru criticată pentru chestiunea asta.

O spun ca unul care n-a făcut economie de accente critice la adresa Bisericii, deşi o iubesc şi o slujesc: e ca şi cum ai confunda iubirea cu orbirea. E limpede că dimensiunea critică şi autocritică face parte din exerciţiul iubirii autentice. Dar, pe de altă parte, nu pot să nu remarc că anumite critici la adresa Bisericii sunt urechiste de-a dreptul, unele sunt ofensatoare, altele sunt chiar interesate sau vulgare pur şi simplu. Adică unde nu-i prostie, e intenţie şi unde nu-i nici una, nici alta iese prost din cauza lipsei de cultură, de competenţă. Adică eu nu uit momentul când cei care au comentat nu-ştiu-ce meci, după câteva zile, au fost trimişi la Roma să comenteze înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea. Anunţau publicul de acasă că „milioane de fani” au venit să-şi ia adio de la „idolul” lor. Pe aceiaşi comentatori i-am regăsit ulterior în studio comentând, la fel de impropriu, nunta lui Charles cu Camilla. Adică au trecut de la sport, la mediul duhovnicesc şi acum se pricepeau şi la aristocraţie. Ei, cu astfel de comentatori şi de „exegeţi” ai fenomenului public, inclusiv al celui eclezial, nu mă miră că uneori Biserica e criticată anapoda.

Biserica Ortodoxă Română a reuşit să-şi păstreze cursul fără să se lase antrenată de o manieră catastrofală în tot felul de scenarii politice.

„Prostia inundă totul”

Prostia dăunează mai mult decât perversitatea în societatea românească de astăzi?

Da, sigur, pentru că prostia are o mare „calitate”: este inepuizabilă şi are un anumit tip de maleabilitate care o face să ia forma vasului. Prostul de la ziar devine prostul de la radio, prostul de la radio devine prostul de la televiziune şi prostul de la televiziune devine blogger-ul prost şi aşa mai departe. Practic, prostia inundă totul.

Pe principiul vaselor comunicante.

Eu o spun uneori aşa: prostia şi sfinţenia sunt daruri ecumenice. Le întâlneşti peste tot. De aceea nici nu trebuie să fim chiar atât de aspri cu noi şi să considerăm că suntem cei mai proşti, de pildă, sau cei mai sfinţi. Nu sunt anumite constante. Dincolo de această filosofie de viaţă, e limpede că Biserica românească trebuie să fie mult mai vehementă, în sensul bun. Nu să dea replici, nu să se ia la harţă cu jurnaliştii care scriu nu-ştiu-ce, adică să nu fie ţâfnoasă. Eu văd, de pildă, că lipseşte fundamental din comunicarea aceasta tonul părintesc. Tot timpul cel care a scris ceva anapoda este apostrofat de parcă ar fi o jigodie care a fost prinsă la furat în via bisericii. Să i se taie mâinile, nu alta! Bun, stai puţin, dacă a recidivat înţeleg că poate să fie întemeiată o anumită duritate. Dar pleacă şi de la ideea că nu i-ai furnizat tu informaţiile! Adică, dacă un jurnalist scrie prost despre cazul de la Constanţa, cu arhiepiscopul de Tomis, şi tragi nişte concluzii radicale, acuzându-l de tot felul de nelegiuri, asta este şi din cauza faptului că Patriarhia n-a fost suficient de transparentă, nu şi-a făcut ordine în propria ei curte.

O chestiune neglijată foarte multă vreme…

Da, pentru că e un principiu simplu aici: dacă biserica e prima care vine cu informaţiile, cealaltă, presa profană, în ansamblul ei, nu mai are scuze că n-a ştiu.

E ABC-ul comunicării.

Dar dacă noi venim la urmă cu corecturi şi cu dezminţiri, tot timpul vom fi în război în loc să fim într-o colaborare. Acum, sigur că nu toată presa e binevoitoare faţă de Biserică. Dar, Biserica trebuie să-şi fidelizeze oameni pe care îi găseşte peste tot în lume.

Acest blocaj mediatic menţinut de Patriarhie contribuie foarte mult la ciudăţenile care apar în presa centrală, legate de modul în care Biserica se ocupă de anumite aspecte ale vieţii ei pământeşti. De pildă, „afacerile” Bisericii…

Mie îmi repugnă ideea că Biserica are afaceri. Nu, Biserica are activităţi economice.

Nimeni nu explică asta.

Ba explică. Dar problema este că o televiziune, nu spunem care, a făcut un vast reportaj pe tema averii bisericii. Eu însumi am fost implicat. Am dat un interviu de o oră şi jumătate.

E vorba despre postul public de televiziune…

Deci îl putem numi. A făcut un reportaj intervievând oameni care erau împotriva Bisericii, dar şi oameni care erau înăuntrul Bisericii şi care ştiau despre ce-i vorba. Ei bine, din ce-am vorbit noi, fiecare pe limba lui şi în modul său propriu, au scos numai ceea ce le-a convenit. Adică ne-am trezit, la un moment dat, că eram un fel de exemple negative puse tot timpul în contrast cu „bravii apărători” ai banului public. Ceea ce a ieşit până la urmă a fost ceva de genul că „Biserica este o instituţie a infractorilor pioşi”. E ceva în neregulă cu această percepţie. Trecând în tăcere faptul că are proiecte filantropice, Biserica îngrijeşte zilnic aproximativ două sute de mii de oameni. Ce sistem în ţara asta are zilnic două sute de mii de clienţi, cum s-ar spune? Deci oferă ceva, nu primeşte.

Îmi repugnă ideea că Biserica are afaceri. Nu, Biserica are activităţi economice.

„Ierarhii sunt oameni singuri prin vocaţie”

Profan abordând lucrurile, Biserica nu ştie să se livreze publicului, nu ştie să se vândă din punct de vedere mediatic. Biserica creează, din nefericire, un blocaj mediatic. Ierarhii sunt mai greu abordabili decât miniştrii din Guvernul României, decât preşedintele însuşi. E anormal să se întâmple lucru acesta într-o ţară unde populaţia majoritară este ortodoxă.

Bine, ierarhii nici n-au în jur oameni care să-i consilieze. Să nu uităm că ierarhii sunt călugări, sunt oameni singuri prin vocaţie. Aceşti oameni, în contactul cu opinia publică, alta decât cea bisericească propriu-zisă, devin foarte reticienţi. Mulţi dintre ei au şi experienţe negative cu presa, cum le-am avut şi eu, dar de pe altă poziţie. Aici e o neîncredere reciprocă care are nevoie de timp pentru a fi remediată.

E o chestiune care poate fi remediată?

Categoric.

Totuşi, nimeni nu lucrează pentru remedierea ei.

Da, asta e problema. Noi ducem în continuare lipsă de o secţie de teologie-comunicare în facultăţile noastre. Eu aş zice că nici n-ar trebui să fie o secţie, e de ajuns să faci un master ca lumea de doi ani pentru că, oricum, oamenii trebuie să înveţe teologie şi, eventual, să mai facă şi o doua facultate, chiar jurnalism. Dar nu numai asta. Lucrurile nu se rezolvă tehnicist. Biserica n-are nevoie de specialişti, Biserica are nevoie de oameni oneşti şi dedicaţi.

Biserica lucrează vocaţional.

Oamenii oneşti şi dedicaţi trebuie să vorbească pentru Biserică pe limba cea mai simplă, prin forţa exemplului lor. Acolo unde exemplu lor nu este luat în seamă, să vorbească prin ceea ce fac la nivel de instituţii, prin proiecte. Biserica este prin excelenţă un comunicator zilnic, prin slujbă.

Biserica este un organism viu din care şi noi facem parte. Uităm adesea lucru acesta.

Şi reducem Biserica, în mod abuziv, la ierarhi.

Ierarhii nici n-au în jur oameni care să-i consilieze.

„Fără credinţă, ţara asta se ducea de mult de râpă”

Sunt foarte mulţi tineri care merg la biserică. Oare ei merg acolo din superstiţie, pentru a câştiga la Loto, pentru a se vindeca în mod miraculos de anumite boli?

Asta nu e o prejudecată, ci o insolenţă – să pui pe seama unor oameni sentimente, intenţii pe care nu le poţi verifica. E ca şi cum ai spune că toţi cei care vin să lucreze, zi de zi, la ziarul „Adevărul” sunt potenţiali hoţi de hârtie. E o generalizare insolentă. Trebuie judecat foarte nuanţat. Nu-i mai puţin adevărat că Ortodoxia, prin dimensiunea ei mistică şi foarte încărcată simbolistic, presupune un grad de discernământ catehetic la nivel personal foarte mărit. Astfel încât să nu cazi într-o ispită sau în alta. Adică mai vedem şi noi că avem probleme concrete cu preoţi care încurajează un anumit tip de „ortodoxie şamanică” – deschid pravile, fac un fel de vrăji „canonice”.

După capul lor…

Şi rostesc tot felul de rugăciuni improprii pentru oameni care nu s-au pregătit pentru a le auzi şi cu atât mai puţin pentru a le rosti. Deci e limpede că şi Biserica, la nivelul ei de slujitor, se confruntă cu această problemă. Sigur, poţi să spui, în funcţie de cum se comportă unii şi alţii, că au o raportare deficitară la propria lor credinţă. De fapt, ce mă preocupă e altceva. În ce măsură reuşim să fim coerenţi şi consecvenţi în cele două ipostaze – în ipostaza de oameni care merg la biserică şi de oameni care aplică ceea ce au auzit la biserică. Ceea ce pe mine mă frapează de 20 de ani încoace, de când sunt un membru mai conştient al propriei Biserici şi al societăţii în care trăiesc, este faptul că noi nu avem Ortodoxie postliturgică care să se reflecte în relaţiile cotidiene dintre noi. Altminteri, nu pot să-mi explic şi să dau un răspuns la o întrebare pe care mi-a pus-o un episcop catolic. A fost foarte precaut, nu voia să mă jignească absolut de loc. Episcopul respectiv, după ce a vizitat mai multe ţări majoritar ortodoxe din Europa de Est, avea o dilemă reală pe care vroia să mi-o împărtăşească: „Cum se face că ţări majoritar religioase, din fericire, care, iată, au ieşit de sub tirania ateismului şi a comunismului mult mai întărite decât bisericile occidentale echivalente, sunt şi majoritar corupte. Cum stau aceste majorităţi în raport una cu cealaltă?”

Nu încurcăm cumva planurile? Există o legătură de cauzalitate între credinţa mărturisită de oameni şi structura administrativă a statului?

Nu, dar unde are loc ruptura? Din dorinţa de a da răspuns la această întrebare care, repet, e provocatoare în sens pozitiv, mi-am pus problema unei discipline cum este cea pe care o predau la Cluj, Teologia social-ortodoxă. Asta tocmai pentru a înţelege ce se întâmplă cu etosul ortodox. Acesta are o evidentă şi verificabilă trăire liturgică, pe care o vedem la hramuri, o vedem duminică de duminică, la parohii. Noi n-avem de-a face acolo cu simulanţi. E limpede că o parte bună din societatea românească e teafără.

Aş spune că în majoritatea ei e teafără…

E teafără, slavă Domnului!, că altminteri ţara asta se ducea de mult de râpă, dacă n-aveam credinţă. Sunt convins de acest lucru. Faptul că încă ne mai putem plimba pe străzi noaptea, că mai putem lăsa maşina în faţa casei, că ne mai întâlnim, că ne salutăm, că ne zâmbim la piaţă, toate aceste lucruri banale, de zi cu zi, mai sunt încă valabile pentru că avem ceva în noi.

Ceea ce pe mine mă frapează de 20 de ani încoace este faptul că noi nu avem Ortodoxie postliturgică care să se reflecte în relaţiile cotidiene dintre noi.

„A fi smerit nu înseamnă a fi prost”

Credinţa este factorul coagulant în societatea românească?

Da, însă, în ciuda acestui fapt, nu reuşim să fim consecvenţi în toate aspectele vieţii. Bineînţeles, nu putem să pretindem sfinţenie în masă. Dar cum poţi să mergi duminica la biserică şi după aceea, în timpul săptămânii, să furi, să minţi?

Poate că nu sunt majoritari cei care fură în cursul săptămânii, iar duminica merg la biserică…

Da, evident, sunt două Românii diferite. Problema este că România aceasta religioasă şi cumsecade n-a reuşit să fie mai prezentă şi să cenzureze dezmăţul în care se complace cealaltă.

Poate tocmai vocaţia mistică o împiedică…

N-aş crede. Mistica nu te împiedică. Mistica nu este echivalentă cu irealismul. Un mistic este un realist.

Nu cumva mistica este echivalentă cu retragerea din lume, cu toleranţa excesivă?

Nu, nici vorbă! Înseamnă să confundăm smerenia cu prostia. Nu, un om religios, care-şi trăieşte viaţa în mod consecvent, potrivit convingerilor sale şi credinţei sale, este un om realist. Mai cu seamă dacă e creştin. De ce? Pentru că Întruparea Mântuitorului Hristos acordă lumii o calitate teologică nemaiîntâlnită până atunci, până la creştinism. Deci lumea nu este un decor oarecare, prin care noi trecem cu ochii aţintiţi spre steaua mântuirii personale sau de grup…

…având în dreapta „Etica protestantă” a lui Max Weber…

Eventual. Şi în stânga Manifestul Partidului Comunist. Nu! Un creştin autentic îşi trăieşte verticala credinţei printr-o acuitate deosebită faţă de orizontala istoriei. De ce? Pentru că, istoria, repet, prin Întrupare a căpătat un sens indispensabil pentru mântuire. Adică, să nu uităm, Biserica este Întrupată, nu este o nălucă. Şi, nefiind o nălucă, nici noi nu putem fi nişte pseudocetăţeni, nişte cetăţeni de rangul doi sau, pur şi simplu, nu putem să ne prefacem că ne implicăm în viaţa socială, dar de fapt noi să avem drumul nostru spiritual pe care îl urmăm cu abnegaţie. De aceea şi Biserica trebuie să readucă în atenţie faptul că ceea ce rostim prin Crez, prin rugăciune, ne obligă nu doar în spaţiul strict liturgic, ci şi în spaţiul public.

Lumea nu este un decor oarecare, prin care noi trecem cu ochii aţintiţi spre steaua mântuirii persoanele sau de grup.

„Gândim în forme primitive”

De binele celuilalt depinde binele nostru…

Asta înseamnă că avem un sens profund pentru ideea de comuniune. Biserica o definim ca fiind comuniunea între iubire şi adevăr. Comuniunea civică este, practic, reflexul acestei comuniuni. Un om creştin îşi asumă funcţia istorică ca pe o obligaţie şi ca pe o cale de mântuire. Ăsta e paradoxul!

N-am ieşit cam tulburaţi din cele patru decenii de comunism pentru a pricepe asta?

„Tulburaţi” e puţin spus! E eufemism chiar! Păi aici e problema!

Ne-ar trebui încă două decenii pentru a ne reveni…

Posibil. S-ar putea să avem nevoie, precum poporul evreu care a pribegit prin pustia Egiptului, nu de 20 de ani – cum spunea un „prezicător” – ci de 40.

Acel „prezicător” a contribuit din plin la starea noastră actuală…

Bineînţeles, dându-ne şi un alibi. Un alibi foarte murdar, ceva de genul: „Oricât aţi încerca să faceţi ceva bun, e clar că sunteţi condamnaţi ca 20 de ani să nu schimbaţi nimic radical!” Pe de altă parte, însă, nu putem să nu recunoaştem că 20 de ani sunt puţini. Totuşi, 20 de ani ce înseamnă? Înseamnă nişte schimbări care, în istoria trecută a României, s-ar fi petrecut la nivel de secole. Ori astea s-au petrecut la nivel de ani. Adică am trecut de la comunism, de la piaţa şi economia centralizate, la democraţie, la paradigma liberal-democrată şi la piaţa liberă. Am trecut de la pactul de la Varşovia şi de la CAER, la NATO şi la Uniunea Europeană. Am trecut de la izolare la circulaţie liberă.

O abordare toffleriană…

Da, păi noi am comprimat istoria de o manieră uluitoare, fapt care contribuie, după părerea mea, la buimăceala în care suntem. Noi încă nu ne-am aşezat bine pentru că suferim de o reeditare, cu mijloace supersofisticate politic şi etic, a dilemei formelor fără fond. România încă nu a reuşit să concilieze fondul cu forma. Încă avem o viaţă publică neorganică. Avem termopane, avem laptop, avem iPad, avem tot ce înseamnă gageturi, dar gândirea noastră e una captivă formelor.

Gândim încă în liniile socialismului de dinainte de 1989?

Gândim în forme socialiste, primitive – mai bine spus.
Eu văd asta cel mai bine în trafic. Degeaba avem „fundul istoric” pus pe un scaun şi sub el e o maşinărie de o inginerie perfectă, dacă ne comportăm de parcă am fi pe o căruţă şi am da bice cailor să depăşească toate babele cu 100 de km la oră.

Eventual, mai dai şi cu biciul în babe…

Da, mai şi înjuri! Te mai dai jos, mai pocneşti pe unul… Acest divorţ între culmea rafinamentului tehnic şi bădărănia celui care se foloseşte de instrument arată foarte clar că nu suntem organici, că nu suntem congeniali, într-un fel, cu instrumentele de care ne folosim. Va dura mult până când să se petreacă osmoza aceasta. Altfel, nu tot ce este nou şi modern este neapărat şi bun.

Un om creştin îşi asumă funcţia istorică ca pe o obligaţie şi ca pe o cale de mântuire.

„Iubire înseamnă să-i faci loc celuilalt”

Ce înseamnă iubire creştină în contextul social dat?

Lucrurile esenţiale sunt aparent banale – aşa cum vorbeşti despre prietenie, despre fidelitate, despre onoare. Să fii om de onoare astăzi e numele pretenţios al fraierului. Dacă ai onoare nu câştigi nimic. E dificil. Ca să parafrazez pe un părinte duhovnicesc contemporan – uneori este mai uşor să crezi în Învierea Domnului decât să practici iubirea pe care El a propovăduit-o. E un paradox.

Iar credinţa fără iubire nu are nicio valoare…

Bine, credinţa fără iubire e cuvânt gol. Ori iubirea ce înseamnă, de fapt? Să mai renunţi la tine şi să-i faci loc celuilalt. Aşa cum a făcut-o Hristos prin actul suprem, răstignindu-se pentru noi, adică renunţând aproape complet la sine, golindu-se…

Golirea de sine, kenoza…

Iarăşi un cuvânt minunat care arată procesul extraordinar de sfâşietor prin care Cineva renunţă, şi nu oricine, ci Dumnezeu Însuşi, renunţă la partea Lui dumnezeiască pentru a-şi asuma deplin umanitatea, cu moarte cu tot. Ca după aceea, prin Înviere, să redea umanităţii şansa cea de-a doua. Ori asta, în mic şi în cotidian, în banalul nostru cenuşiu, s-ar traduce tocmai prin exerciţii mărunte de a nu fi tot timpul în centrul atenţiei. De a nu fi noi, tot timpul, cei care vrem să câştigăm pariul vieţii.

Şi bătăliile cotidiene…

Şi bătăliile zilei. Faptul de a-l mai lăsa şi pe celălalt, de a fi eleganţi, iar ca să folosesc o expresie a Părintelui Steinhardt – să fim puţin boieri. Pentru că şi Dumnezeu a fost boier, a stat la masă cu toată lumea, n-a refuzat pe nimeni, a fost respectuos, n-a judecat pe nimeni în funcţie de păcate lui sau de contul în bancă sau de meseria pe care o avea. A intrat şi în casa vameşului, a stat la masă cu prostituatele pe care a încercat să le aducă pe calea cea bună şi a reuşit. Adică această boierie care nu are nimic de-a face cu prostia şi cu lipsa de repere. Iubirea înseamnă, în primul rând, să iei în serios identitatea celuilalt, iar ca să faci acest lucru trebuie să ai tu o identitate foarte clară. Înseamnă să ai repere, să ai valori, să fii un om ferm, un om articulat, să fii tu însuţi, dar să laşi loc celuilalt. E un exerciţiu dificil.

E un exerciţiu interior.

Care se învaţă.

Asta e vestea bună…

Povestea unor convertiţi la Ortodoxie arată că, într-adevăr, acest exerciţiu interior poate fi învăţat chiar şi de către oameni crescuţi în medii foarte individualiste. Sunt mari nume ale Ortodoxiei actuale care pot demonstra că Ortodoxia este în primul şi în primul rând practică. Iar cu cât încerci să fii mai practic, cu atât eşti mai credibil.

Uneori este mai uşor să crezi în Învierea Domnului decât să practici iubirea pe care El a propovăduit-o.

Fragment din precedentul dialog „La masa Adevărului” (mai 2008)

„I-am spus lui Cioran că nu îl va înţelege pe Ţuţea”

„L-am vizitat prima dată pe Emil Cioran în ’91. Când încă era bine. Eram atunci în primul an la facultate. I-am dus salutul prietenului său Petre Ţuţea, despre care spunea că este singura minte genială din Balcani. M-a întrebat, cu o curiozitate caldă, ce face Petre Ţuţea, nu ce a mai scris, şi aici mi-am dat seama şi de calitatea sa umană. E un lucru de mare rafinament să nu reduci relaţia dintre doi mari intelectuali la ce au mai scris. Şi i-am povestit. I-am spus despre fervoarea religioasă a lui Ţuţea. El era din ce în ce mai uimit pentru că îl ştia pe „Ţuţea marxistul”, omul de stânga. Cioran îmi spunea: „Eu făceam pe avocatul lui Dumnezeu, în timp ce Ţuţea era ateul de serviciu”. De dragul de a-l contrazice, Cioran se dădea religios. El nu mai înţelegea acum transformarea lui Ţuţea.

I-am spus că, de fapt, nu va putea înţelege niciodată acest drum al convertirii lui Ţuţea dacă nu a făcut puşcărie măcar trei zile. Şi asta i-a rămas aşa de întipărit în minte lui Cioran, încât atunci când m-am văzut cu Monica Lovinescu primul lucru pe care ea mi l-a spus a fost acesta: „Dumneata ai intrat în memoria lui Cioran prin faptul că pur şi simplu i-ai oferit o nouă perspectivă prin care să facă o experienţă-limită – să stea închis cu forţa”. Oamenii aceştia, realmente, trăiau ideile cu naturaleţe. Şi toată generaţia lor, stilistic vorbind, este fabuloasă. Noi avem o generaţie ideologică. Intelectualul român este acum unul ideologic. Se exprimă corect, oportun. Dar de la asta la corectitudinea politică şi oportunism, nu e de multe ori o mare diferenţă, decât eventual de editură şi de firma care plăteşte.”

 Radu Preda

sursa: adevarul.ro