Progresismul nu ar fi fost atât de eficient din punct de vedere politic dacă ideea de progres inerent – modelul evolutiv, modul de a vedea lucrurile pe un drum ascendent, dinspre neştiinţă spre cunoaştere – nu ar fi pătruns atât de puternic în fiecare dintre noi.
Progresul e mitul modernităţii, mitul în care trăim noi. Şi ne este inculcat nu numai prin modul în care ne e proiectat viitorul – “în anii 2000 vom zbura cu nave spaţiale prin oraş, iar concediile ni le vom face pe Marte”, ni se spunea prin diverse ficţiuni ale anilor ’70-’80 – dar mai ales prin modul dispreţuitor prin care ne este prezentat trecutul: anii dinaintea revoluţiei franceze îi intuim în mod reflex ca fiind aproape sălbatici sau rudimentari, un soi de măcel între diverse regate, alternând cu perioade de paşnică, dar atroce asuprire a milioane de ţărani puşi la jug şi biciuiţi de către nişte bestii aristocrate.
Ceea ce ajută acest tip de abordare este, evident, tehnologia – fruct al cunoaşterii luciferice: acum 200 de ani nu aveau televizoare şi nici penicilină – însă ne scapă ceea ce este permanent şi inerent uman, lupta dintre bine şi rău care se duce în inima fiecăruia dintre noi şi care ne amăgim noi că poate fi externalizată în cauze sociale şi reforme politice – teren pe care tare mi-e teamă că involuăm, pentru că uităm să-i dăm atenţia noastră şi-l lăsăm să fie prăduit de Legiune (Ev. Marcu 5:9), convinşi că cei din vechime nu au a ne învăţa nimic, în ignoranţa lor şi că smartfoanele şi vaccinurile ne apără şi că doar un guvern cât mai tehnocratic va pune la punct ultimele retuşuri, pentru a fi, în sfârşit, asiguraţi şi salvaţi.
Autor: Paul Anicet
Acest progresism da nastere la nespalati.