Dezvoltarea Odesei la finele anului 1943 luase o asemenea amploare, încât nu mai ajungea mâna de lucru. Atunci Gherman Pântea l-a rugat pe căpitanul Gheață, comandantul garnizoanei de la Varvarovka, la frontiera Transnistriei cu Reichskomissariat Ukraine, să permită noaptea lucrătorilor să vină la Odessa, căci populaţia în zona respectivă murea de foame. În timp de o lună de zile, au trecut prin punctul de frontieră Varvarovka circa 50.000 de lucrători de diverse meserii. Odată ajunși la Odesa au fost ajutați şi angajaţi la diverse întreprinderi.
Organigrama primăriei municipiului Odesa includea: un primar general (Gherman Pântea), trei primari de sectoare aduşi din România (Chiorescu Vladimir, Sinicliu Elefterie şi Vidraşcu Constantin), doi primari de sectoare din Odesa (Zaevoloşin Mihail şi Cundert Vladimir) şi un secretar general (Costinescu Alexandru). Primarii de sectoare nu activau în plan teritorial ci pe baza de atribuţii împărţind între ei 18 direcţii. Astfel conducerea unitară a municipiului era efectuată de către primarul general. Primarii de sectoare, dându-şi seama de importanţa misiunii lor în timp de război într-un oraş cu o populaţie străină, şi-au manifestat din plin profesionalismul şi corectitudinea. Mai aveau o calitate: spre deosebire de mulți primari din actuala Republică Moldova, care nu vorbesc limba română, funcţionarii veniţi din România regală cunoşteau la perfecţie limba rusă şi specificul populaţiei locale, inclusiv al evreilor. Lor se datorează, în mare parte, înflorirea şi înălțarea Odesei. Ei au ştiut să fructifice ajutorul neprecupeţit al celor 12.600 de funcţionari, din care 40 erau aduşi din România și aceia din Basarabia.
Indiscutabil, un rol decisiv l-a avut administrarea înţeleaptă. Însă meritul aparţine, în primul rând, mareşalului Ion Antonescu: a selectat atent pentru funcţia de primar general al Odesei o persoană ca Gherman Pântea, a pus omul potrivit, la locul potrivit. Firește, incredibila performanță a echipei lui Gherman Pântea la Odesa va fi interpretată de cronicari, până în ziua de azi, în dependență de orientarea politică și onestitatea fiecăruia. Iakov Verhovski și Valentina Termos, supraviețuitori sub ocupația „barbarilor români”, au scos o carte-pamflet – „Город Антонеску” (Orașul Antonescu). Evident, titlul cărții ne sugerează ironic că Odesa, urma să-și schimbe denumirea în „Orașul Antonescu”. Această versiune pare mai curând o insinuare, o metaforă a propagandei bolșevice. Dar oare a cui a fost ideea ca Brașovul să devină „Orașul Stalin”? Iată și opinia unui cititor: „O minciună, oribilă minciună. Știe toată lumea că majoritatea locuitorilor Odesei au salutat venirea Armatei Române și n-au avut loc în oraș exterminări în masă… La ce bun să mințiți în halul acesta? Recăpătați-vă bunul simț, nu mai publicați și difuzați aceste baliverne istorice”.
După ocuparea (sau eliberarea) Transnistriei, militarii germani şi români deţineau toată puterea, iar primarul Odesei, nefiind ales democratic, ci numit de un şef militar, le era subordonat. Militarii, fireşte, porneau de la ideea că au de a face cu o populaţie străină, ostilă, care putea fi dominată numai cu forţa. Şi e greu să-i blamezi pentru asemenea atitudine pe oamenii care plăteau zilnic cu viaţa. Gherman Pântea însă intuia locuitorii Odesei ca pe o comunitate setoasă de viața normală de până la război. Mai exact, de până la instalarea regimului totalitar bolşevic. Primarul spera să capteze oamenii prin bunăvoinţă, deschidere, făcându-i parteneri la programul său. Vroia să apere populaţia, să-i asigure existenţa, să refacă infrastructura oraşului. Pentru aceasta solicita linişte. Mai dorea şi concursul autorităţilor militare. Dar, în loc de sintonie, între ei au apărut grave animozități.
În fond, mentalitatea și acținile primarului Gherman Pântea au însemnat o vădită contradicție cu obiectivele strategice ale forţelor militare implicate în conflagraţia mondială. Rivalitatea şi invidia domnea printre aliaţi. De menţionat că în absolut toate structurile părţilor beligerante, fie ale Axei sau ale aliaţilor antigermani, existau lupte intestine, rivalitate şi interese contradictorii. Firește, în acele timpuri, o mostră de umanism din partea primarului unui oraş ocupat nu putea fi pe placul nimănui. Era de fapt o abordare improprie nu numai viziunii bolşevice, dar şi stării de spirit generalizate. Iar vorbele odesiților – „Am scăpat de nemți! Avem un primar al nostru. Vorbeşte ruseşte ca noi, iubește Odesa ca noi, se vede că este un om bun, inimos. Trebuie să-l ascultăm! Vom avea o viaţă frumoasă și bogată” – nu dădeau bine, provocând supărare și ură nu numai la Moscova. Cine putea fi încântat de succesul unui român basarabean, care intenţiona să câştige simpatia şi adeziunea cetăţenilor? N.K.V.D., Gestapo, Siguranţa? Sau bolșevicii, național-socialiștii, fasciștii, britanicii, nord-americanii, sioniștii, finanța internațională?
Evident, ocupația românească nu a fost o feerie. În urma exploziei de la 22 octombrie 1941, și-au pierdut viața circa 250 de soldați și ofițeri români. Tragedia a declanșat o altă tragedie: represaliile în masă față de populația evreiască. Istoricul Alexandr Cherkasov, autorul a patru volume despre Odessa în timpul războiului, le propune șefilor sovietici, care au condus mișcarea de partizani, să împartă cu ocupanții responsabilitatea pentru moartea a mii de oameni pașnici. „Evident, fără aprobarea șefilor moscoviți, explozia pe strada Marazlievka n-ar fi avut sens. Ei intenționau ca prin asemenea acte să înfricoșeze autoritățile române în teritoriile ocupate. Consecințele unor atare acțiuni asupra existenței civililor rămași, în mare măsură fără voia lor, în regiunile cucerite de inamic, pare-se că nu mai preocupa pe nimeni. Nu cred că planificând această acțiune, comandamentul sovietic nu-și imagina urmările și soarta cetățenilor din Odessa…”.
La finele lui octombrie 1941, aflându-se la Odessa, prințesa Alexandrina Cantacuzino i-a sugerat lui Gherman Pântea să trimită un raport despre represaliile nejustificate ale militarilor asupra evreilor, raport pe care ea l-a prezentat personal conducătorului Statului Român. După examinarea documentului mareșalul Ion Antonescu a intervenit prompt, efectuând anumite schimbări în conducerea militară. Însă nu a aprobat cererea de demisie a primarului general, ordonându-i să-și continue activitatea ca „ostaș mobilizat pe front”. Astfel a rămas în post, nimerind într-o situaţie atipică, având de îndeplinit o sarcina atipică. Și, ca un primar atipic al unui oraş şi port sovietic atipic, urma să intre în istoria modernă a omeniei românești. Incredibil, însă administrația civilă română a reuşit. În zilele noastre, în linişte şi pace, unii primari se împotmolesc la prima zăpadă sau ploaie torenţială.
La 24 ianuarie 1944, Guvernământul Transnistriei a fost desființat. Se apropia frontul. Conducerea a fost preluată de „Comandamentul militar dintre Bug și Nistru”. Primarul Odesei și-a prezentat imediat demisia dar guvernatorul militar i-a respins cererea: „Mareșalul Antonescu crede că Odesa nu merge fără Gherman Pântea, mai cu seamă acum, când noi trebuie să plecăm de aici”. Peste trei luni, duminică, 19 martie 1944, Gherman Pântea urma să abandoneze Odesa într-un mod cât mai discret posibil. Dar, inopinat, au venit la primărie delegați de la diferite întreprinderi și instituții rugându-l să treacă pe la ei ca să-și i-a rămas bun. Nu putea și nu avea dreptul să refuze amabilitatea acelor oameni, care i-au fost colaboratori timp de doi ani și jumătate în cea mai perfectă înțelegere. Angajații se adunaseră cu miile în curțile respectivelor instituții. Luând cuvântul i-au mulțumit pentru modul cum s-a comportat și pentru ajutorul acordat.
În momentul când își lua rămas bun de la lucrătorii uzinei electrice, a venit o delegație de studenți și profesori universitari și l-au rugat insistent să meargă să-și i-a rămas bun și de la ei, mai cu seamă, că Universitatea era în drumul său de înapoiere. Acceptând invitația, a ajuns și la Universitate, unde a găsit mii de studenți și profesori adunați în marea aulă. Au luat cuvântul profesorii și studenții. I-au mulțumit călduros pentru că le-a înființat cămine, le-a creat cantine și i-a ajutat în toate momentele grele pentru ei, adăugând că orice s-ar întâmpla, ei niciodată nu vor uita grija părintească ce le-a purtat-o cât a condus Odesa. Emoționat profund de sentimentele manifestate, a mulțumit acelei elite intelectuale și, momentan, a fost ridicat pe brațe de studenți, în uralele entuziaste ale mulțimii. L-au condus până în stradă la mașina lui, pe care studentele au acoperit-o cu flori.
La 10 aprilie 1944, Armata Roșie s-a întors la Odesa. După această dată orice vorbă de bine despre administrația română în Transnistria 1941-1944 era pasibilă de pedeapsă. Academicianul Victor Faitelberg-Blank și scriitorul Vladimir Gridin în cartea „Crochiuri din viața Odesei” descriu, în acest sens, un episod interesant din perioada postbelică: „Şi în timpul unui chefuleţ ordinar cu ocazia Revelionului, când el [Gheorghii Iurkevici] a nimerit în societatea băieţilor proaspeţi, a aşa numiţilor estici, care nu s-au aflat sub ocupaţie, aceştia într-adevăr l-au scos din sărite. Cică, la un toast obişnuit, nu a mai putut suporta reproşurile acelor băieţi că a trăit sub români şi a ţipat: „«Dar a fost măcar o viață adevărată, nu așa, ca acum… Puteți voi oare să înţelegeţi, prostănaci nenorociţi?» După care l-a turnat cineva, făcând o plângere că tipul îi «apără pe ocupanţi». Şi, într-un ceas rău, după petrecăreţul indiscret a venit duba neagră”.
Anatolii Malear în cartea sa „Însemnările unui locuitor al Odesei” relatează: „Odată cu revenirea trupelor sovietice, practic toți oamenii maturi rămași în oraș au fost chemați la cabinetul anchetatorilor «SMERŞ», pentru a lămuri relațiile lor cu ocupanții. Şi, o bună jumătate din numărul celor interogați, au părăsit instituția sub escortă. Din cei 250 de mii de locuitori, care la 10 aprilie 1944 și-au întâlnit eliberatorii, către data de 1 ianuarie 1945 mai rămăseseră în Odesa circa 160 de mii. Dar pentru autoritățile sovietice scăderea populației trecea neobservată căci repartizau casele foștilor «acoliți ai românilor», unor locuitori ai Odesei întorși din refugiu, precum și celor aduși din regiunile estice ale U.R.S.S., pentru a restabili ceea ce au distrus ocupanții. În perioada postbelică, locuitorii Odesei care au fost sub ocupație, de teama «organelor competente», evitau să vorbească despre aceasta. Până și în prezent pentru majoritatea dintre ei Ziua eliberării Odesei de sub ocupația româno-germană rămâne o sărbătoare cu lacrimi în ochi”.
Știu prea bine, istoria nu se face cu dacă. Însă, dacă bolșevismul nu ar fi însuflețit o bună parte dintre evrei, dacă nu prolifera antisemitismul lui Hitler, dacă n-ar fi fost cumplita explozie, provocată de enkevedişti, după care au urmat represaliile nejustificate și evacuarea evreilor din Odesa… Astăzi am fi discutat senin despre eliberarea Transnistriei, în 1941, de sub regimul lui Stalin și despre fenomenul Gherman Pântea, legendarul primar general al Odesei (1941-1944)… Acum, îmi vine în minte întâlnirea cu un grup de businessmeni din Odesa. Era la începutul lui 1991 și căutau la Chișinău parteneri de afaceri cu extensii peste Prut. La despărțire mi-au spus: „Lumea vorbește că premierul Druc e pentru unirea cu România. Și noi, la Odesa, am deveni unioniști dacă România ar fi ca Austria”… La ora actuală, ca să înțelegem tradiționala și fluctuanta stare de spirit a multor locuitori ai Odesei, ar fi suficient să vizionăm pe YouTube „Adresările mătușii Țilea Zingelshuher către Putin și Poroșenko”.
În 2011, după alegerile locale din Ucraina, mass-media din Odessa comenta ironic: „Primarul nou ales, în conferința sa de presă, a menționat că moștenirea lăsată de fostul edil al orașului reprezintă un adevărat coșmar. Reparația primăriei s-a făcut de mântuială. Noul edil consideră că pe timpul românilor se lucra mai bine: la plecarea ocupanților edificiul primăriei era într-o stare mai bună, decât după Gurviț, predecesorul său. Așa că nu-i rămâne decât să-l invidieze pe cel care, în ’44, prelua gospodăria Odessei de la Gherman Pântea, primarul numit în post de ocupanții români!”.
Iată și câteva comentarii ale cititorilor la această temă, traduse din limba rusă:
„N-ar fi rău ca funcționărașii noștri să preia experiența de la administrația Odesei din timpul ocupației române. Că de la cea de astăzi n-ai ce învăța. Mi-a plăcut în special cum românii au pedepsit un cinovnic șpăgar. Chiar că-i un exemplu de luptă eficientă contra corupției…”;
„Păi, n-aveți de cât să-i recomandați actualului primar al orașului-erou Odesa, Alexei Alekseevici Kostușev, pentru care am votat la ultimele alegeri, să se ocupe serios de studierea experienței pozitive a ocupanților români. Să nu uitați: propunerea să fie prezentată primarului conform uzanțelor, cu nume și prenume, adresă, telefon. Căci, din cauza unor anonimi ca voi, atâția oameni cumsecade au avut de suferit și încă mai suferă!”;
„Nu elogiem ocupanții. Spuneam de experiența pozitivă în refacerea orașului, nimic altceva. Dacă la voi, la Odesa, în această privință stați bine, nu ne rămâne decât să ne bucurăm împreună”;
„La Odesa au venit la putere cei aleși de niște delincvenți, care urăsc Ucraina, și nici nu ascund acest lucru. Aceștia au trădat Odesa și au dat–o ca s-o sfâșie veneticii de astăzi. Ei se deosebesc de români prin faptul că pradă fără să creeze ceva. S-a zis cu orașul nostru. Nici românii nu au putut să-i facă atâta rău. Așa că voi, care ia-ți adus pe actualii ocupanți, nu-i mai judecați pe cei care au salutat administrația română a Odessei”[5].
În acest context, militez pentru reabilitarea României acuzată de atacarea Uniunii Sovietice. Am în vedere repararea unei nedreptăți istorice, care presupune: colectarea riguroasă de probe, documente și fapte, pentru un proces istoric simbolic echitabil în numele tuturor basarabenilor, nord-bucovinenilor și herţenilor, indiferent de etnie, care au suferit din cauza stalinismului și nazismului; rejudecarea dosarului „Transnistria 1941-1944″ și a dosarului „Basarabia și Nordul Bucovinei, 1944-20…”; acceptarea adevărului mărturisit de către evreii basarabeni, bucovineni și herțeni; absolvirea românilor condamnați pentru lupta contra comunismului.
Merită reabilitat guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, achitat de tribunalul de la Odessa și executat în propria lui țară. Gherman Pântea, merită tratat la fel ca Traian Popovici, primarul orașului Cernăuți, și trecut la Cei drepți între popoare. Indiscutabil, acești români și-au demonstrat plenar probitatea morală. Iar Ion Antonescu, conducătorul de atunci al României, să fie rejudecat și reabilitat ca erou național în baza principiilor acceptate de sioniști, atunci când se referă la eroul lor național Menahem Begin, prim ministrul Israelului. Personal, mi-aș dori o monografie și un film care să elucideze două fenomene istorice: „Gheorghe Alexianu – guvernatorul civil al Transnistriei” și „Gherman Pântea – primar general al Odessei”.
Concluzia principală, axată pe documente, mărturii și lucrări din diverse domenii de cercetare și creație: Perioada 1917-1941 reprezintă cea mai tragică pagină din istoria Transnistriei și Odesei – epoca ocupației bolșevice. Iar anii 1941-1944 au însemnat eliberarea de către români și revenirea la un status quo de dinaintea puciului bolșevic, din octombrie 1917.
Autor: Prof. dr. Mircea Druc, ex Prim-ministru
Sursa: art-emis.ro
Adauga comentariu