Mai întâi, o precizare de ordin terminologic. Actualmente, multă lume folosește noțiuni improprii cu referire la cinci raioane de est ale fostei R.S.S.M.. Fâșia de pământ din stânga Nistrului, denumită în rusă Pridnestrovie și în română Transnistria, nu e decât o confuzie. Republica moldovenească, proclamată la Tiraspol în septembrie 1990 de către „directorii roșii” și susținută de neo imperialiștii liberali-democrați din Rusia, reprezintă doar o frântură din Transnistria. Această denumire istorică a însemnat un teritoriu între râurile Nistru și Bug, de la litoralul Mării Negre până la apa râului Rov, dincolo de Jmerinka. O entitate delimitată provizoriu prin acordul româno-german, încheiat la Tighina, la 30 august 1941. Un acord ambiguu, ca o soluție ad hoc. României îi revenea responsabilitatea pentru administrarea, valorificarea economică și siguranța așa numitei Transnistrii. După încheierea ostilităților, Germania urma să decidă asupra teritoriilor ocupate.
Deși în spațiul geografic dinte Nistru și Bug se află din totdeauna o numeroasă populație de etnie română, alias moldoveni, acesta nu a aparținut niciodată statului modern român. Și, incontestabil, guvernul României Regale n-ar fi acceptat o extindere teritorială spre est cu prețul renunțării la o parte din Transilvania, ocupată de Ungaria. Trecerea Nistrului a fost determinată de exigențe strategice și de obligațiile ce decurgeau din participarea la un război de coaliție. Cu siguranță, germanii aveau planurile lor. În Transnistria a circulat marca germană, nu leul românesc, și activitatea portului Odesa era controlată de militarii germani. Prezența militară și administrativă a romanilor în Transnistria avea drept justificare politică „necesitatea de a proteja frontiera pe Nistru și despăgubirea în urma ocupării sovietice a Basarabiei și Nordului Bucovinei la 28 iunie 1940”.
În istoria modernă a românilor, Transnistria cu Odessa reprezintă un capitol aparte. Un fenomen complex, dramatic și fascinant. Deocamdată, rămâne în vigoare o aserțiune confuză, repetată de majoritatea exegeților autohtoni: „Armata Română nu avea ce căuta dincolo de Nistru”. Adică, la 25 iulie 1941, după eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei, răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940, am fi putut rămâne liniștiți pe malul drept al Nistrului. Dar cei care au „întors armele” (în august 1944) au continuat luptele, împreună cu Armata Roșie, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei până la 9 mai 1945. De ce Armata Română nu s-au oprit (la 25 octombrie 1944) pe linia Oradea – Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost eliberată în întregime?
În vara lui 1972, fusesem mobilizat ca ofițer rezervist la Odessa și am auzit o frază: „Cu românii era mai bine!”. A rostit-o un locuitor care a trăit patru ani „sub români”. Atunci mi-a încolțit în minte ideea unei eventuale cercetări științifice. Doream să mă lămuresc ce a însemnat și ce a făcut administrația civilă română în Transnistria. Ce ține de legendă și care sunt faptele reale? Când, în ce împrejurări un luptător basarabean pentru Marea Unire, înfăptuită la 1918, fost primar general al Chișinăului în trei mandate, a ajuns capul orașului Odessa? Cum au trăit cetățenii sovietici, orgolioșii locuitori ai perlei de la Marea Neagră, având în fruntea orașului un primar român, numit în funcție de mareșalul Ion Antonescu? De ce a fost condamnat la moarte profesorul universitar Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei?
La finele anilor ’90, am revenit la întrebările mele axându-mi cercetarea pe următoarea ipoteză: „Transnistria și Odessa nu au fost ocupate, ci eliberate de către români”. Porneam de la ideea că în 1941 trecuseră 24 de ani de la lovitura de stat bolșevică, iar de la perioada NEP 12 ani. În Transnistria trăiau încă mulți oameni, o întreagă pătură socială, care știa ce înseamnă propriul business. Afară de aceasta, românii au efectuat restituirea: cine demonstra cu acte că „până la revoluție” avea o hală de producție sau un magazin, redevenea proprietar. Liberalizarea și inițiativa particulară dăduseră primele rezultate. Peste două luni și ceva de la ocupație/eliberare, locuitorii Tiraspolului și Odessei, de Crăciun, erau aprovizionați poate chiar mai bine ca în timp de pace. Totodată, între Transnistria și Reichskomissariat Ukraine fusese instalată o frontieră în toată regula. Locuitorii au simțit-o ca un factor benefic, mai ales după fenomenala recoltă din 1942. Transnistria, în comparație cu alte regiuni, era arhiplină de produse agroalimentare.
Astăzi, nu fac altceva decât să promovez un adevăr recunoscut de multă lume. Contrar istoriografiei oficiale sovietice, ruse și ucrainene, am descoperit un fenomen atipic din timpul ultimei conflagrații mondiale. Ulterior, am înțeles de ce unii istorici ruși investighează „un caz unic de oraș colaboraționist” printre zecile de localități urbane, care figurează în mitologia sovietică cu titlul de „oraș-erou”. Jurnaliștii și istoricii din Odessa au elucidat cazul și-l numesc „un adevăr amar despre ocuparea orașului nostru de către români”.
În limita posibilităților modeste, încerc și eu să elucidez acel „adevăr amar” despre administrarea Transnistriei de către români. Nu sunt istoric de profesie. Vreau, pur și simplu, să nu mai existe tabuuri. Nici teme interzise, pete albe sau secrete de stat. Şi încep remarcând faptul că de-a lungul deceniilor pașnice, în orice anchetă oficială ne agasa o întrebare: „Ați locuit în anii războiului, personal sau rudele dumneavoastră apropiate, în teritoriile ocupate?”. Nu puteai răspunde scurt, cu da sau nu. Erai obligat să precizezi, repetând: „Da, în anii războiului, eu și rudele mele apropiate, am locuit în teritoriile ocupate” sau „Nu, nici eu nici rudele mele apropiate nu am locuit în teritoriile ocupate”. Dacă indicai că doar unele rude apropiate au locuit în teritoriile ocupate, ți se cerea, în anumite cazuri, să concretizezi în scris unde, cine și ce. La ce serveau asemenea detalii?
Să fie clar: NOI, unioniștii români, nu rescriem istoria. Vrem să investigăm, să cunoaștem adevărul, inclusiv despre viața populației din teritoriile ocupate în anii războiului sovieto-german 1941-1945. Timp de o jumătate de secol am fost obligați să operăm doar cu documente și informații cenzurate. Astăzi, niște nostalgici de sorginte multiplă cer ca istoria Imperiului ideocratic bolșevic să rămână așa cum au scris-o EI. Viziunea acceptabilă pentru EI, s-a format timp de o jumătate de secol, sub presingul directivelor P.C.U.S., realismului socialist și al cinematografiei sovietice. Însă, nu toata lumea e dispusă să înghită la infinit tezele Ministerului Sovietic al Adevărului.
Cunoaștem drama scriitorului român-francez Panait Istrati, de orientare socialistă. În 1927 și 1929, a călătorit în U.R.R.S., a vizitat Moscova, Kievul, diverse regiuni, inclusiv R.A.S.S.M. A denunțat apoi ficțiunea bolșevică în cartea „Spovedania unui învins”. Remarca sa proverbială la adresa regimului comunist: „Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” a devenit celebră. Atunci, prietenii lui, comuniștii de pretutindeni, l-au făcut „fascist”, l-au anatemizat. Astăzi, nostalgicii roșii neostaliniști, „rușii de profesie”, internaționaliști prin definiție și „sufletiști” prin excelență, vor susține că mărturia lui Istrati n-a fost decât o provocare ordinară, pusă la cale de dușmanii puterii sovietice.
Pe parcursul vieții m-am lămurit: indiferent de domeniu, EI sunt alergici la spusele sau realizările românilor. De aceea, apelez preponderent la surse străine – rusești, ucrainene, evreiești. Abordez subiectul având drept suport lucrările semnate de autori ne-români. Meritul lor excepțional constă în prezentarea unor mărturii ale foștilor cetățeni sovietici, care descriu realitatea vieții cotidiene sub ocupație. Iar majoritatea documentelor valorificate se păstrează în arhivele altor state precum și în colecții particulare. Nu au mai fost publicate, expuse, vizionate și, indiscutabil, prezintă interes atât pentru specialiști, cât și pentru cercul larg de cititori. Viziunea acestor autori îmi permite să examinez „Dosarul Transnistria” într-o paradigmă cu totul diferită de istoriografia țaristă, sovietică, rusă, ucraineană și româno-comunistă. Studiind o serie de date, documente și lucrări vizând prezența românilor în Transnistria (inclusiv, sau în mod special, în Odesa), descopăr tendințe de abordare tot mai pluraliste. Putem vorbi chiar de viziuni diferite ale rușilor, ucrainenilor, evreilor și românilor, bineînțeles. Este semnificativ și faptul că promotorii fiecărei abordări a subiectului respectiv sunt sincer convinși că numai ei au dreptate.
La apariția oricărui studiu obiectiv referitor la administrația civilă română în Transnistria prima reacție a nostalgicilor după U.R.S.S. va fi una categoric negativă: „Nimic nu-i adevărat! După Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917, norodul sovietic construia de zor socialismul. Locuitorii regiunii Odessa erau fericiți, ca toți cetățenii Măreței Uniuni Sovietice”. În fine, la o adică, aș putea admite orice fel de argumente ale oamenilor sovietici: în perioada interbelică nu a existat în Ucraina, inclusiv Transnistria, nici război civil, nici teroare roșie, nici epurări consecutive, nici un golodomor; în 1941, Transnistria și Odessa au fost ocupate de fasciștii germano-români.
Dar vreau, totuși, să înțeleg de ce „mint” atâția ruși, ucraineni, evrei? Cine-i obligă pe foștii cetățeni sovietici, unii chiar martori oculari, locuitori ai Transnistriei și Odessei, să aprecieze pozitiv măsurile luate de administrația civilă română în perioada 1941-1944? Nostalgicii roșii argumentează: „Poate că românii or fi tratat populația Transnistriei omenește, dar asta pentru că Regatul România intenționa s-o integreze”. De parcă ocupantul, de regulă și rapid, odată cu acapararea teritoriului străin, îi asigură, bunăstarea. În 40 și 44, Basarabia și Nordul Bucovinei au fost „eliberate” și integrate în URSS dar nu s-a produs imediat nici un miracol, precum s-a întâmplat în Transnistria. Descendenții „eliberatorilor”, gâștele colhoznice vorbesc în continuare de fericirea adusă de tancurile sovietice, când de fapt a urmat holocaustul roșu: exodul populației, execuții, deportări, mobilizare totală, foamete, colectivizare forțată, deznaționalizare brutală și silențioasă.
Despre perioada românească în istoria Odesei există o cantitate enormă de articole, cărți, memorii și investigații. „Este puțin probabil că s-ar fi scris mai mult despre un alt oraș, care nu s-a aflat sub controlul Kremlinului în perioada conflictului sovieto-german din 1941-1945. Artefactele mai prezintă și astăzi un obiect de speculă exagerată și câștig ușor, care cedează la preț doar fată de cele germane din aceeași perioadă. Se organizează expoziții, unde colecționarii expun asemenea artefacte. Şi, cu toate acestea, o descriere veridică a perioadei românești este practic imposibilă. Se întâmplă aceeași istorie ca și cu U.R.S.S. în epoca lui Brejnev. Or, aceasta a fost nu chiar atât de demult. Cinci persoane separate scriu despre viața de atunci cinci articole. Le citești și vezi că toate spun adevărul, deşi articolele sunt absolut diferite. Același lucru și cu românii. De aceea nu prea am încredere în articole. Mai exact, le acord încredere în măsura în care conținutul lor nu diferă de ceea ce am auzit de la mulți, foarte mulți oameni. De la rudele mele, în primul rând. Am aflat și de la o jumătate din curtea noastră veche, vecini care au trăit pe timpul românilor. Interesant, n-am auzit nici o exclamație – „Ce oroare!”. Toate părerile aveau un caracter abstract-respectuos. Se reduceau, în fond, la două teze: a) pe timpul românilor erau de toate; b) pe timpul românilor toate mergeau. Vă amintiți de fraza rostită de Goțman, un personaj din filmul „Lichidarea”: „Cu românii era mai bine!”? Asta e, cuvinte proverbiale, o expresie devenită aforism” (Michael A. de Budyon)[1].
Personal, mă ghidez după principiul că nimeni nu are dreptul să pună la îndoială, a priori, mărturiile și faptele. Oricât de subiective ar părea acestea în anumite situații concrete. Un principiu valabil și pentru istoria Transnistriei. Numai locuitorii acestei regiuni, indiferent de eticheta sau stigmatul ideologic (albii sau roșii) au dreptul să decidă, dacă în 1941 au fost ocupați sau eliberați. Totodată, nimeni, absolut nimeni, nu poate respinge, a priori, adevărul celor care neagă eliberarea Transnistriei de către Armata Română. O singură condiție pentru ambele tabere: să fi trăit cu toții evenimentele pe viu.
Cercetez fenomenul și deocamdată nu am motive ca să pun la îndoială atât documentele oficiale, cât și mărturiile participanților la evenimente. Bunăoară, următorul extras din Raportul Delegației Comitetului Internațional de Cruce Roșie – Geneva, întocmit de Carles Kolb, asupra vizitei în Transnistria, efectuată în perioada 11-21 decembrie 1943: „În cursul vizitelor menționate, am putut discuta cu un mare număr de evrei originari din Transnistria, cetățeni ruși. După spusele lor, trăiesc în condiții foarte bune cu deportații din România, cărora le-au acordat permanent sprijin. Din proprie inițiativă, ei au lăudat administrația română și pe reprezentanții acesteia. Am fost mereu abordat de acești evrei ruși, care mi-au cerut să intervin pe lângă guvernul român pentru a li se acorda autorizația de a părăsi Transnistria împreună cu coreligionarii lor români și a se stabili în România. Ar accepta chiar să fie ținuți ostateci, în lagăre de concentrare, mai degrabă decât să revină sub administrație sovietică…”[2].
Și încă un extras din articolul apărut în Revista Centrului de Documentare evreiască Contemporană din Paris: „Convingerea că orice contribuție la stabilirea și arătarea adevărului constituie o datorie morală și cunoscând direct situația exactă, m-a determinat să relatez despre fapte și evenimente care dovedesc că, în România, nu a existat nici o manifestare a intenției unui genocid sau holocaust, ci, din contră, s-a salvat viața miilor de evrei din teritoriu cât și a celor care, fugind din întreaga Europă de groaza și furia nazismului, și-au găsit refugiul în România de unde a existat, cu aprobarea autorităților de atunci, posibilitatea și singura cale care mai exista – drumul pe mare din porturile românești spre Palestina”[3].
Referitor la legitimitatea aflării românilor pe teritoriului U.R.S.S. şi justeţea termenului „ocupaţie”, Michael A. de Budyon, filozof şi publicist, născut la 25 august 1971, la Odessa, R.S.S.U., afirmă următoarele: „Odesa, în general, a fost bastionul anti-bolşevismului, lucru remarcat de foarte mulţi scriitori ruşi. Acest oraş era prea prosper, pentru a trece de partea „revoluţiei”. Cu tot numărul mare de evrei. Cine i-a chemat pe roșii la Odesa? Nimeni. Dar, pe români i-a chemat cineva la Odesa? De asemenea, nimeni… Dar dacă folosim drept normă principiul „are dreptate acel care este mai puternic”, atunci toţi acei care au condus acest oraş sunt administratori legitimi. Mai mult ca sigur, aşa consideră actuala putere: pe site oficial al orașului Odesa, în lista generală a capilor oraşului, începând cu anul 1794, figurează și Gherman Pântea. Înaintea lui a condus Odesa președintele Sovietului orășenesc I. K. Cerniţa (1939-1941). Succesorul acestuia este primarul general Gherman Pântea (1941-1944), după care urmează preşedintele Sovietului orăşenesc V.P. Davîdenko (1945-1947). Cu alte cuvinte, Gherman Pântea este la fel de legitim ca toţi ceilalţi”[4].
În octombrie 1941, „scumpa și iubita Armată Roșie” a părăsit Odesa, distrugând în întregime infrastructura vitală. Evident, bolșevicii trecuseră la pierderi peste trei sute de mii de oameni. Așa, simplu, ca și cum ai muta cu arătătorul niște bile negre pe un abac sinistru. Ar fi banal să spui: situaţia era grea, penibilă. Sau, extrem de complicată. Imaginaţi-vă! Vine iarna. Un oraş mare rămâne brusc fără produse alimentare. Fără apă şi curent electric, fără mijloace de transport (nici măcar hipomobil). Practic, cu toate comunicaţiile şi legăturile telefonice distruse. Din instituţiile sanitare au dispărut toate utilajele şi instrumentele medicale. Iar în catacombele Odesei stau la pândă comandourile N.K.V.D.-iste programate să arunce în aer oricând și orice…
În același octombrie 1941, Gherman Pântea şi cei 16 funcţionari sosiţi odată cu el aveau de îndeplinit o sarcină precisă: într-un termen record, să organizeze viaţa în această urbe naufragiată. Către luna iulie 1942, nivelul de trai în Odessa în multe privințe (posibil în toate) era mai ridicat față de cel antebelic. Evghenii Tverskoi, locuitor al Odesei ocupate de români, scrie: „Populația sovietică care a trăit două decenii sub regimul lui Stalin, se înțelegea de minune cu noua putere. Nu a fost înregistrat nici un act de sabotaj, nici o deraiere de trenuri. Iar primarul orașului Gherman Vasilievici Pântea se ducea singur pe jos prin piețele agroalimentare, discuta direct cu oamenii și se interesa de nevoile lor. Auzind despre asemenea viață, în zona română de ocupație se refugiau locuitori din Ucraina și Rusia”…
Autor: Prof. dr. Mircea Druc, ex Prim-ministru
Sursa: art-emis.ro
– Va urma –
Adauga comentariu