Nu știu câți dintre voi ați jucat măcar așa, in adolescență, la nivel de distracție desigur, canastă, rummy, whist, table, jocurile „sociale” ale vremurilor. Nu mă duc in zona altor jocuri, cum ar fi șahul sau bridge, și o să ințelegeți de ce. Cât despre poker sau jocuri de Casino, alea sunt din altă ligă, in care „casa” nu pierde niciodată, așa că nu fac obiectul acestui text.
Haideți, că măcar unii dintre noi și tot am fost cândva foarte tineri și adolescenți pe când „socializarea” insemna cu totul și cu totul altceva decât bulele virtuale in care tehnologia de secol XXI ne-a vârât pe toți.
Acum nu că eu aș fi vreun profi la jocuri de „societate”, ba dimpotrivă… nu am fost niciodată. Dar tocmai că nu prea aveam noroc „la zar” sau „la cărți” a trebuit să adaptez, să inventez tactici „de luptă”. Mă rog, eu unul oricum aveam o inclinare aparte spre evadare din limitele tiparelor de joc, dar fără a incălca regulile, ci numai pentru a le răsturna, a arunca in aer stabilitatea adversarului care avea mai multe „atuuri” decât mine.
Tactica asta, deși riscantă o aplicam de exemplu, in adolescența noastră, la jocul de whist anunțând brusc, că joc „la zero”. Dar voi sări, pentru că s-a intins prea mult textul și voi trece la jocul de table, pentru că mi se pare mult mai aplicat subiectului de acum.
Acum, la jocul de table.. Pentru „connoisseuri”.
La jocul de table, dacă pierdeam pentru că adversarul era mult mai „tare”, mai rău, mai nervos, cu mai mult „bulan” cum zic in limbaj de „ocult”, de fini cunoscători, jucătorii profi de la scara blocului sau din părculețul de lângă bloc (au dispărut și ăștia demult, fmmv), mă „mutam”, intenționat, cu toate pulurile (hey, facebook, it’s just an expression from the backgammon) in „casa” adversarului sufocându-l practic la el „in casă”. După care, desfășurându-mă la retragere, inșiram toate pulurile de la un capăt la altul al traseului, practic, adversarul, orice zar ar fi dat (bine.. in afară de noroc d-ăla porcesc, porcesc), neavând cum să scape de vânătoarea mea, până imi aduceam toate piesele in casă și apucam să le scot eu primul. De multe ori chiar și pentru a mai condimenta jocul, de a-l scoate din rutină, aplicam aceste tactici riscante, chiar dacă uneori mai și pierdeam. Dar și numai pentru plăcerea de a ridica puțin tensiunea jocului și a inviora atmosfera ori pentru a intoarce in favoarea mea un joc care era de-a dreptul dezastruos pentru mine și merita „răsturnată” masa de joc.
Imi aduc aminte că pe vremuri, in alte vremuri, la institutul unde lucram – bine, intre timp s-a ales praful de proiectarea și cercetarea românească, precum și de performanța extraordinară a școlii și creativității românești, dar asta e altă discuție – ziceam, că la institutul respectiv, la un oarecare interval de timp, la niște luni, ne venea rândul să prestăm „ofițer de serviciu”, pentru asigurarea permanenței după terminarea programului, până a doua zi dimineața. Un soi de gardă, pentru că portarul ce relații să dea sau ce responsabilități putea să aibă? Dar să trecem. Intr-o astfel de noapte, numai eu cu portarul, un fost șofer de la ITB, atât m-a innebunit la cap cu tablele lui – avea omul o cutie d-aia uriașă, cu patină lucioasă de la atâta frecat la ea, ce mai, pentru profesioniști – până am acceptat. Șulfă bătrână, d-aia rea, parșivă și aprigă la jocuri d-astea de autobază. Ce și-a zis omul, că pe puișorul ăsta – adică pe mine – il halesc cu tot cu fulgi.
Și cam așa și era.. Mă bătea nea manivelă de-mi sunau zarurile in cap, nu doar in liniștea de noapte a institutului. Mamă.. și ce se mai bucura, cu zgomote și onomatopee.. nu mai reproduc. In fine.. am zis.. hait, păi ce facem bre, aici? Și am schimbat brusc tactica. Și ca să o scurtez, până dimineața numai că nu a dat cu frumusețea de cutie de pământ. Bine.. aici intră și jocul psihologic, duelul „voințelor” ca să zic așa, dar nu vă mai aburesc cu asta. Ăla care mi-ar fi făcut cutia de table guler, cu urlete, vaiete, amenințări… cuțitar de pe Giulești sârbi, dacă știți ce vreau să zic iși rodea unghiile de nervi.
Pe de altă parte, „puișorul” nu voia decât să se facă mai repede dimineață ca vârcolacului să-i vină lumina zilei de petrecanie. Până la urmă i-am venit eu, la finalul „gărzii” mă ruga să nu mai spun și altora că-i stric imaginea de Titi Duru’.
Alte vremuri, alte moravuri, pe când viața era mult simplificată.. și cred eu, mai bună dintr-o altă perspectivă.
In fine.. că m-am intins. Ce vreau să zic.
Așa și cu atacul golănesc al lui Johannis la PSD. Chiar asta mi-a adus aminte de jocul „la zero” din whist sau și mai mai potrivit, de „vulgarele”.. table.
Care ar fi opțiunile, in condițiile in care oricum iei bătaie? Ori te baricadezi cât poți pe propriile poziții in speranța că adversarului i se intoarce norocul – nu se va intoarce – ori te duci peste el. Cu tot tupeul. Altă opțiune oricum nu ai.
Cum? In prima variantă, mă gândeam, cum ar fi, ca toți votanții PSD – mă rog, toți – in limite rezonabile, pentru că nu toată lumea are fantezii politice, s-ar inscrie in PSD. Cu carnet. Așa.. la plesneală, să se trezească Wiermer in față cu un partid de câteva milioane de membri. Ce va face? Îi va gaza pe toți? O astfel de mișcare, mediatizată puternic, ar transmite o undă ca o maree până in cancelariile străine. Asta prima variantă.
A doua, este și cea mai spectaculoasă, adică să te duci peste adversar. Să-l copleșești numeric. Să-i iei aerul. Cum ar fi, ca aceleași milioane de „pesediști” – ipotetic, desigur, s-ar inscrie in PNL? Rupere, frate.. Apoi e doar o chestiune de timp, organizare și potrivire a pașilor până le iei partidul de sub nas.
Bineințeles, vorbesc apelând la metafora jocului, de un PSD care ca partid social-democrat, pentru că de aici și-a pierdut cea mai mare parte a alegătorilor s-ar orienta explicit și asumat cu putere și convingere spre zona conservatoare, suveranistă a electoratului român și nu se sinucide intre timp, după cum văd că arată astrele… sau stelele, desigur…
Autor: Petre Caluian
Sursa: Petre Caluian Facebook
Adauga comentariu