După isprava americanilor din Afganistan, cred că multe țări care au așa-zise parteneriate strategice cu Statele Unite vor pune serios sub semnul intrebării soliditatea acestor alianțe, din moment ce marea superputere americană cedează frontul când te aștepți mai puțin, neforțată de nimeni și iși abandonează, lăsând haos in urmă și la voia inamicilor declarați, toate angajamentele de securitate pe care le avea cu partenerii săi.
Coreea de Sud de exemplu, ar trebui să stea liniștită?
Că vorba aceea… au și coreenii in nord talibanii lor.
Dar statele subcontinentale și insulare din Asia de Sud-Est situate teoretic sub o umbrelă de apărare a SUA dar aflate in proiecția de expansiune a Chinei?
De la izbucnirea crizei din Afganistan mai toți pasionații de descifrarea misterelor care stau ascunse aproape intotdeauna in spatele prezentării mainstream a marilor evenimente, au căutat să dea o interpretare cât mai veridică și plauzibilă din perspectiva lor, acestei incredibile răsturnări de situație, a unei realități care, nu doar că părea de neclintit, dar și acum, pe măsură ce media oficioasă și comentatorii de sistem se afundă in efortul de a convinge publicul că doar ceea ce ni se arată și ne spun pe canalele lor de propagandă este adevărat, cu atât mai suspecți par și mai necredibili devin.
Fără a face abstracție de ce mai reprezintă azi America – ACEASTĂ AMERICA de sec. XXI, neo-progresistă și a diplomației LGBTQ,, a mișcărilor „wook & cancel” – cedarea Afganistaului, la modul aparent atât de amatorist in care a fost făcută, sigur va avea efecte nebănuite pe termen lung, in planul relațiilor internaționale, in care, CEALALTĂ AMERICA, țara aceea profund conservatoare și garant al valorilor democrației vestice, pare să iasă din scenă trasă intr-un hău adânc, de liberalii democrați ajunși la putere printr-o fraudă electorală epocală, aliați cu stânga radicală, și de revoluțiile culturale de tip maoist care mâtură de la un capăt la altul uriașa țară-continent.
Și oricât s-ar bucura unii sau alții de prăbușirea urâtă a celei mai mari și consolidate până nu demult, democrații de pe planetă, a țării care in secolul trecut a intrupat aspirațiile și sprijinul unei omeniri trecută prin două războaie mondiale devastatoare, trebuie să-i avertizez, că in politică, principiul „schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor” e mai actual decât oriunde. Cu atât mai mult in politica internațională, unde regula de neschimbat este aceeași dintotdeauna: VIDUL DE PUTERE NU POATE EXISTA; instalarea unui gol de putere in spațiul lăsat liber de o superputere este practic imposibil, fiind imediat umplut, ca la vasele comunicante, de una sau mai multe dintre puterile in ascensiune cu pretenții la locul marelui hegemon.
Ori din punctul meu de vedere, asupra căruia am căutat să atrag atenția, exact acest moment este cel mai periculos pentru pacea pe planetă. Până la reașezarea plăcilor tectonice și impunerea (cu forța, pentru că nimeni nu-și cedează poziția dominantă de bună-voie) a celui mai puternic dintre puterile aflate in dispută, confruntarea dintre ele devine inevitabilă și va trece omenirea prin momente extrem de complicate. Și să nu ne amăgim, spunându-ne că, in siajul tulburărilor care vor urma, state revanșarde și nemulțumite de cum s-a scris ordinea mondială după marile conflagrații ale secolului trecut, nu vor căuta să profite de destrămarea actualei ordini mondiale, dezgropând conflicte latente vechi, ținute la păstrare pentru timpuri mai favorabile.
Realitatea in relațiile internaționale dintre state – e bine de știut – este total lipsită de prietenii sau moralitate și se bazează exclusiv pe relații de putere, chiar dacă realismul politic face uneori ca statele, in funcție de momentul istoric și interese comune să mimeze un fair-play strategic, care nu îi păcălește insă decât pe naivi și poeți.
Speculând acum și dând la o parte celelalte posibile ipoteze… teoria retragerii SUA din ecuația de putere globală, deși pare ireală, lasă locul principal Chinei ca principal mare hegemon, fără concurență directă de aceeași anvergură, țară care iși marchează deja de ani buni intr-un mod foarte vizibil terenul.
Imaginați-vă o lume in care China comunistă, hegemonică și hipertehnologizată dă ora exactă pe glob. Se blochează gândul…
Cum două sau mai multe săbii nu pot incăpea in aceeași teacă, mă gândesc – repet, speculând, dacă nu cumva SUA face pasul in spate, tocmai pentru a se extrage dintr-o cursă care, ca pe URSS in timpul Războiului Rece, o sleia de puteri, dar îi pune in schimb pe poziții concurente, deci de confruntare directă, pe chinezi cu rușii, ca principali challengeri la titlul mondial. Si cum nu doar rușii și chinezii sunt in cursa de a umple fiecare primul golul creat strategic de plecarea americanilor, vin tare din urmă puterile regionale, care se și visează să iși adjudece zone de influență cât mai profitabile din spațiul pus la dispoziție de americani.
Deci avem, luat aleatoriu, principalele concurente care aspiră ca la un moment dat să facă saltul din poziția de puteri regionale la Liga mare:
UE, Rusia, China, India, Turcia.. și cine se mai bagă la bătaie.. că masa e bogată și lumea nebună rău.. Cât credeți că va dura până se vor incăiera?
Spațiul geopolitic internațional devine, cu aducerile la azi ale noilor condiții și realități, măcar dintr-o perspectivă, asemănător cu cel din interbelic, in care SUA retrasă in spatele unor politici izolaționiste, a lăsat (controlat dacă mă intrebați pe mine) ca restul lumii să-și regleze conturile neincheiate post WWI, așteptând momentul (sau favorizându-l, dacă nu chiar provocat, că tot m-ați intrebat), in care să revină ca mare jucător la masa de joc și să umfle potul cel mare, dictând și rescriind practic intreaga arhitectură geopolitică post WWII.
Desigur, o atare strategie azi i-ar costa și ii costă pe moment, pe lângă poziția politică dominantă cedată, care mai mult sau mai puțin, la puterea militară a Americii și poziția ei geo-strategică, să zicem că nu le interferează prea mult cu scopul urmărit, cât prestigiul și credibilitatea internațională, de care, dacă urmărim pista izolaționistă, nici nu le prea trebuie in faza acesta de… „damage control”.
Coroborând scenariul ieșirii controlate, cu ipoteza despre care am mai scris aici la inceputul crizei, al unui joc la offside in Afganistan din partea generalilor americani și a serviciilor de inteligence, patrioți, ramura conservatoare, care nu mai pot privi impasibili cum țara părinților fondatori le este distrusă de rebeliunea hoardelor anarhice neo-marxiste ieșite roiuri, roiuri din școlile și universităție americane corupte de ideologiile lui Marcuse, Gramsci, Lucacs sau Horkheimer și Adorno (părinții Teoriei Critice), s-a dat un shut down sistemului, pentru o resetare controlată, un fel de restore point, care să ducă in final, prin efectele care deja au inceput să se rostogolească in toată America, in presă, la nivelul opiniei publice, a comentatorilor și a mediului politic, la scoaterea democraților de la toate pârghiile puterii, cu țintă alegerile legislative din 2022 și recucerirea Casei Albe in 2024.
Autor: Petre Caluian
America a inceput sa se duca la vale.