Trebuie să clarificăm lucrurile de la bun început. Deja s‑a format un consens imatur în ce privește cauzele crizei financiare. Am fost victimele brokerilor ipotecari necinstiți, ale bancherilor lacomi și ale supraveghetorilor inepți din sistem. Creditarea facilă, de care este responsabilă Rezerva Federală (Fed), a înrăutățit, foarte probabil, situația.
E adevărat, dezbaterile asupra unor detalii continuă. Președintele Fed, Ben Bernanke, a ținut recent un discurs în care a negat că banca centrală a coborât prea mult dobânzile, deși a admis că reglementările bancare au fost prea laxe. Abia de curând o comisie a Congresului SUA a început audierile pentru a afla cauzele crizei. Totuși, consensul pare bine împământenit și mulțumește pe toată lumea. El sugerează că, dacă înăsprim reglementările, suprimăm avariția scandaloasă și îmbunătățim politica Fed, putem de‑acum încolo să prevenim orice altă criză.
SECRETUL NATURII UMANE. Există, însă, o problemă: consensul este greșit – sau cel puțin simplifică extrem de mult lucrurile. Din punct de vedere istoric, perioada prin care am trecut a fost un ciclu clasic – avânt economic, urmat de prăbușire. Prosperitatea îndelungată a înmuiat sensibilitatea la risc a oamenilor. Privind în urmă, știm acum că sunt investitori, brokeri ipotecari și bancheri care au adoptat un comportament nesăbuit, ce a dus la un dezastru economic.
Știm că organismele de reglementare s‑au făcut că nu văd practici de lucru care s‑au dovedit ruinătoare. Știm că Fed a ținut ratele dobânzilor coborâte o perioadă lungă (dobânda la fondurile overnight a scăzut la 1% în 2003). Dar întrebarea crucială este: de ce? Lăcomia și obtuzitatea nu s‑au răspândit brusc, sunt o constantă a naturii umane. Unul din răspunsuri este: specula și complezența au înflorit pentru că majoritatea oamenilor credeau că economia și sistemul fiscal au devenit mai sigure.
Pentru un sfert de secol, între 1983 și 2007, Statele Unite s‑au bucurat de o perioadă ce poate fi considerată drept cea mai prosperă din întreaga lor istorie. Avântul s‑a declanșat odată cu stoparea creșterii inflației, ce destabilizase economia la sfârșitul anilor ’60. Din 1979 până în 1984, inflația a scăzut de la 13% până la 4%. În 2001 era 1,6%.
Scăderea inflației a antrenat și scăderea dobânzilor – deși relația dintre ele era slabă – iar, odată cu scăderea dobânzilor, bursa și prețul caselor au început să crească. Din 1980 și până în 2000, valoarea acțiunilor deținute de cetățeni americani și cea a fondurilor mutuale au crescut de la aproximativ 1.000 de miliarde de dolari la aproape 11.000 de miliarde. Prețul mediu al locuințelor existente a crescut de la 62.200 dolari în 1980 până la 143.600 dolari în 2000; în 2006 ajunsese la 221.900 dolari.
Simțindu‑se mai bogați datorită valorii mai mari a caselor și a portofoliilor de acțiuni, mulți americani au renunțat la economisire și s‑au împrumutat mai mult. Rata de economisire per capita a scăzut de la 10% din venitul disponibil după plata taxelor, în 1980, până la aproximativ 2%, două decenii mai târziu. În paralel, creșterea cheltuielilor de consum, a numărului de locuințe noi și de renovări a propulsat economia și a creat locuri de muncă, mai exact 36 de milioane între 1983 și 2001. Au avut loc doar două recesiuni în această perioadă, amândouă blânde din punct de vedere istoric: cele din 1990–91 și 2001. Șomajul lunar a avut un vârf de 7,8% la mijlocul anului 1992.
SEMINȚELE DEZASTRULUI. Obținut cu trudă, triumful asupra inflației de două cifre de la începutul anilor ’80, dirijat de președintele Fed de atunci, Paul Volcker, și sprijinit de noul președinte al SUA Ronald Reagan, este una dintre cele mai mari realizări de economie politică de după Al Doilea Război Mondial. Este ușor acum să îi dai un aer de poveste agreabilă, moralizatoare.
Teoriile economice care au condus la creșterea inflației erau greșite; cele care au îngenuncheat inflația erau corecte. Ideile superioare le‑au înlocuit pe cele inferioare, iar răsplata a venit sub forma prosperității în creștere și a stabilității economice din anii ’80 și de mai târziu. Dar asta este, din păcate, doar o jumătate a poveștii.
Succesul a plantat și semințele dezastrului, pentru că a creat așteptări și comportamente autodistructive. Profiturile imense realizate de investitori în aceste decenii i‑au făcut pe mulți să creadă într‑o mărinimie fundamentală a piețelor financiare. Deși puteau ajunge periodic la excese, ele s‑ar fi autoreglat în cele din urmă, fără prea multe pagube colaterale. Stabilitatea crescută a economiei reale – prin contrast, au existat patru recesiuni de la finele anilor ’60 până la debutul anilor ’80 – a constituit o ancoră solidă.
Și Rezerva Federală era un tampon de siguranță: sub conducerea lui Alan Greenspan, devenise o vedetă celebrată pentru că evitase crize profunde după prăbușirea bursieră din 1987 și implozia bulei IT în 2000. Manageri de fonduri, funcționari din reglementare, economiști și publicul larg, toți au căzut pradă acestor credințe seducătoare.
Explozia pieței de ipoteci subprime de la începutul anilor 2000 poate părea acum nebunească, dar avea logica ei. Prețul caselor urma să crească pentru că așa se întâmplase, în mod consistent, și în precedenții 20 de ani. Consumatorii puteau să împrumute și să cheltuiască mai mult pentru că averea lor se mărea constant și ei erau cel mai puțin amenințați de recesiune. Asta a justificat standardele relaxate de creditare. Proprietarii de locuințe ce aveau un istoric de creditare problematic puteau obține refinanțări în termeni mai favorabili după doi sau trei ani, pentru că valoarea caselor ar fi crescut. Dacă ar fi eșuat să returneze ratele creditului la timp, creditorii și‑ar fi recuperat banii deoarece locuințele ar fi valorat mai mult.
CEA MAI IMPORTANTă LECȚIE. Paradoxul este că, luând lumea drept mai puțin riscantă, oamenii au acționat în așa fel încât au făcut‑o mai riscantă. Plăcerile prosperității se întorceau împotriva noastră. Ele au alimentat indolența și complezența. Dacă reglementarea era relaxată, principalul motiv era că responsabilii din domeniu – la fel ca și creditorii, investitorii și persoanele ce făcuseră creditele și erau sub supraveghere – împărtășeau aceeași opinie. Piețele păreau să funcționeze. De ce să se amestece? Asta era lecția experienței, nu un devotament abstract pentru teoria eficienței piețelor, așa cum se susține acum din ce în ce mai des.
Dacă nu clarificăm povestea crizei, s‑ar putea să fim dezamăgiți de continuarea serialului în care jucăm cu toții. Explicația avânt‑prăbușire nu exonerează lăcomia, obtuzitatea sau politicile guvernamentale eronate. Dar ne ajută să le explicăm. Nu înseamnă că nu putem – sau nu ar trebui – să facem pașii necesari pentru a stăvili impulsurile riscante.
Condițiile de mărire de capital vor proteja băncile în fața pierderilor; capacitatea de a controla ieșirea din funcțiune a unor mari instituții financiare intrate în derivă ar putea evita haosul de la colapsul Lehman Brothers; mutarea tranzacțiilor multor derivate (cum sunt credit default swaps, instrumente de transfer al riscului creditării) către burse ar crea mai multă transparență pe piețele financiare.
Dar nu este nici posibil, nici de dorit să reglementezi în așa fel încât să elimini orice risc. Nu fiecare bubble este o depresiune economică potențială. Implozia bulelor și pierderile sunt și ele necesare pentru a descuraja specula și a‑i constrânge pe investitori să facă evaluări de risc. În cele din urmă, dacă ne concentrăm doar asupra neroziilor de pe Wall Street, s‑ar putea să pierdem din vedere alte posibile surse pentru alte crize viitoare, inclusiv din cauza îndatorării excesive a guvernului.
Cea mai importantă lecție a recentei crize este cumpătarea. Democrațiile avansate moderne se străduiesc să furnizeze cât mai multă prosperitate, pentru cât de multă lume, cât de mult timp este posibil. Încearcă să creeze un avânt economic perpetuu. Cruda contradicție este că această perspectivă poate deveni, prin ea însăși, o sursă de instabilitate. Deoarece cu cât se obține mai mult, cu atât oamenii vor adopta comportamente care invită, în cele din urmă, la distrugere.
Perioadele de prosperitate au deseori efecte adverse ciudate și nedorite; până și efectele adverse care sunt, în final, nesustenabile – bule bursiere, piețe ale muncii excesiv de ermetice – pot fi greu de gestionat, pentru că la început sunt plăcute și populare. Procesul de căutare a și mai multă prosperitate se subminează pe sine.
S‑ar putea să ne fie mai bine dacă am tolera recesiuni și reașezări financiare mai frecvente, dar mai blânde, decât să ne străduim să obținem o stare de prosperitate susținută, care, deși poate fi mai atrăgătoare, la un nivel superficial, este de neatins și se încheie într‑un faliment devastator. Asta este o semnificație centrală a crizei, dar ridică întrebări economice și politice dificile, ce încă nu au primit un răspuns. Pentru că nu au fost puse.
Adaptare după „The Great Inflation and Its Aftermath: The Past and Future of American Affluence“, publicată luna trecută de editura Random House
,
sursa: moneyexpress.money.ro
Adauga comentariu