România și Franța sunt mai sincrone decât niciodată, în ambele țări sistemul de pensii pare să creeze falii între guvernați și guvernanți. În numele democrației și al interesului superior al republicii, cocoțat pe eșafodul lui Ludovic al XVI-lea, dl. Macron își ceartă impetuos supușii. Mai înțelepți decât omologii francezi, politicienii români au ales să canalizeze nemulțumirile populației către beneficiari mai puțin numeroși și prea puțin populari – polițiști, magistrați, membri ai poliției secrete, etc – ai așa numitelor pensii speciale uitând în mod voit de faptul că sistemul de pensii este falimentar prin concepție, independent de existența sau de inexistența așa numiților pensionari speciali.
O discuție rațională pe marginea sistemului de pensii este practic imposibilă, împreună cu sistemul de asigurări de boală (redenumit din rațiuni de marketing asigurări de sănătate) sau cu cel asigurări de șomaj, invaliditate etc, sunt toate sisteme de asigurare obligatorie ce stau la temelia statului modern, a statului social democrat. Iar statul social democrat nu se pune în discuție, existența acestuia nu se poate negocia, acesta trebuie apărat independent de costuri.
Aceste sisteme de asigurare obligatorie – de bătrânețe și de boală, de șomaj etc – transcend natura economică a sistemelor de asigurări ce pot apărea pe o piață liberă, de îndată ce începem să le disecăm pentru a le înțelege structura dăm peste mitologia statului asistențial modern, așa după cum aceasta s-a dezvoltat în ultimele două secole. Umorile și lipsa de logică vor triumfa mereu, elitele vor permite doar raționamente parțiale, eventual abordări schematic contabile, cazul românesc și cel francez fiind ilustrative. Evidențierea problemelor firești care apar o dată cu obligativitatea asigurării (aici ilustrativ este mai ales cazul românesc unde avem simultan și o criză a sistemului de asigurări obligatorii împotriva accidentelor auto) precum hazardul moral este cu neputință întrucât o astfel de discuție subminează însăși temelia statelor moderne, a statelor social – democrate.
Socializarea forțată a unor etape firești ale vieții precum copilăria sau bătrânețea are printre consecințe apariția hazardului moral. Problemele pe care le avem astăzi au fost superb descrise de Allan Carlson într-un eseu numit Ce le-a făcut statul familiilor noastre? tradus și publicat de Institutul von Mises.
Au trecut decenii de la apariția eseului scris de dr. Carlson, dezbaterea publică nu a progresat, dimpotrivă elitele se simt mai îndreptățite ca niciodată să o controleze și să o canalizeze folosind instrumentele cenzurii post moderne.
Citind eseul lui Carlson observăm cu ușurință că sistemele de asigurări de bătrânețe sau boală nu pot fi reformate, că orice discuție despre reformarea acestora este întru totul futilă. Amânarea falimentului acestora nu va face decât ca pagubele produse fiecăruia dintre noi să devină ireversibile, distrugerea familiilor noastre să fie mai pronunțată, mai greu de reparat. În acest context este de remarcat că pe măsură ce efecte inerente ale hazardului moral precum nihilismul se extind la nivelul întregii societăți, administrarea acestor sisteme devine mai iresponsabilă și mai orientată către obiective pe termen scurt pierzându-se din ce în ce mai des din vedere consecințele pe termen lung ale acțiunilor noastre de astăzi. Dacă generațiile mai conservatoare din trecut erau încă capabile să aibă în vedere obiective pe termen lung, hazardul moral îi favorizează pe nihiliști/iresponsabili, tendința spre instabilitate a sistemelor publice accelerându-se o dată cu trecerea timpului și cu schimbarea inevitabilă a generațiilor. Și tocmai de aceea o reformă a sistemelor publice – inerent falimentare – cu care operează statul social este, în opinia celui ce scrie acest text, de nedorit, este lipsit de sens ca noi generații să fie aruncate în malaxorul social – democrației. Lichidarea prin faliment a celor 15o de ani de social democrație este prescripția liberal clasică în cazul societăților noastre, este aceeași soluție pe care liberalii clasici o recomandă pentru orice activitate umană atunci când risipa de capital și nu producerea acestuia este obiectul activității noastre.
Pe de altă parte realizăm că sistemele de asigurări de boală și bătrânețe nu pot fi reformate întrucât existența acestora reprezintă justificarea ultimă a statului modern, a statului social democrat. Miza ideologică este mult prea importantă, conflictul social devine de neevitat. Pentru a împiedica o rezolvare firească a acestuia propaganda, poluarea intelectuală, sunt ambele esențiale căci elitele nu vor accepta ca taberele în conflict devină pierzătorii neți, anume cei care n-au intrat încă în malaxorul sistemului, și câștigătorii neți adică cei care nu vor să audă că au pierdut în schema piramidală organizată de statul modern, de statul social democrat. Ceața intelectuală ca și abominațiunea morală iar nu claritatea morală și intelectuală trebuie să guverneze acest conflict în măsura în care se dorește perpetuarea sistemului care l-a generat.
Noi înșine, familiile noastre, țara și civilizația noastră, cu toții suntem deja jertfe pe altarul social – democrației moderne. Oricât de greu ar fi să acceptăm aceasta, va trebui să privim falimentul în față tocmai pentru a ne putea ridica mai rapid și pentru a ne reface viețile după ce vom fi învățat din greșelile noastre.
Autor: Ovidiu Tânjală
Sursa: https://taxfreedomday.ro/2023/03/26/sistemul-de-pensii-si-natura-statului-modern-social-democrat/
Adauga comentariu