E ca și cum ni s-ar servi conserve expirate, rămase de la alții, pe care noi ne grăbim să le înșfăcăm, indiferenți la termenul de garanție, și să le dăm pe gât nemestecate, alterate, putride, otrăvitoare. Fără să luăm seama la consecințe, nu neapărat imediate, dar grave, fără să înțelegem că încet – încet riscăm să fim scoși din lumea celor care contează și apoi să fim trași pe o linie moartă, la rebuturi.
Să zicem că, față de America, defazarea noastră s-ar putea explica, eufemistic, și prin rolul aranjamentului geografic nu tocmai favorizant. Dar nu explicația, oricât de îngăduitoare ar fi ea, contează aici cel mai mult, ci consecințele. Faptul că, indiferent de explicație, noi ca popor ne-am ales până la urmă cu un retard sever în ceea ce privește ințelegerea clipei, adaptarea la prezent, învățarea din greșelile trecutului, alegerea mișcărilor oportune pentru țară.
În urmă cu cinci ani, o ordine politică ce părea de nezdruncinat, aceea instaurată de „progresiștii” democrați Barack Obama și Hillary Clinton și susținută frenetic de fanaticii internauți sorosiști ce aproape reușiseră să substituie lumii reale lumea iluzorie a rețelelor lor de socializare, a fost pusă la pământ în doar două zile de vot frenetic. Cum? Printr-o neașteptată trezire la realitate a grosului democratic al SUA. „Prostimea americană” (numită astfel nu de mine ci de chiar elitele autohtone invinse la urne), considerată de iluzioniștii manipulării electorale prin internet un fel de masă de manevră ușor de dus de nas, un fel de zaț bun doar de înfundat chiuvetele după savurarea unei cafele bune, a ieșit pe durata scrutinului prezidențial din transa ce-o ținuse adormită cu minciuni frumoase și a zis: DESTUL!
Stupefacția produsă de victoria lui Trump la nivelul corporatiștilor americani și a derivaților lor sintetici, remarcați mai ales prin lâncezeala gândirii și prin incapacitatea de a ieși din șabloanele lor convenabile, a fost una bezmetică. Punga de aurolac feisbucistic din care inhalaseră netulburați o realitate pe cât de roz pe atât de contrafăcută, le era brutal smulsă de la nas și gură și se vedeau obligați să-și dea jos voalul de pe ochi și să-și destupe urechile pentru vocea neretușată a poporului. Care-și striga încruntat dreptatea și puterea prin goarna, redescoperită, a adevăratei democrații americane.
Și astfel, în vreme ce americanii treceau la o nouă etapă, a revigorării rolului claselor lor vulnerabile în societate, a reîmprospătării noțiunii de democrație cu seva ei arhaică, pericleană, la noi, la București, refula sorosismul. Sorosismul impetuos și mistificator. Sorosismul rejectat de alegătorii noii puteri de la Washington și nu numai. Ce acolo era aruncat la pubelă ca vechi și depășit, la noi era vândut ca revoluție socio – tehnologică de vârf, un soi de emancipare retro în care principalul inamic al societății era poporul știrb și incult.
Să zicem, metaforic, că față de America ne-a ținut în urmă și un decalaj orar. Care s-ar fi acumulat și… picătura chinezească. Ani, decenii, secole de istorie nerecuperată te defazează în raport cu sinusoida normalității. Să zicem… Ca un fel de pansament pentru rana lăsată de soarele „care nu răsare din același loc, și nici nu răsare același soare” (Nichita Stănescu).
Dar față de țări mai apropiate geografic de noi argumentul ăsta, cu decalajul orar, nu e rizibil?
În vreme ce la Budapesta și la Tel Aviv George Soros era pus la zid pentru așa zisa sa „societate deschisă”, de fapt o societate globalistă, care își diluează până la limita trădării de țară identitatea, cultura și suveranitatea, la București înflorea mișcarea haștagistă. Mai mult, ea era încurajată pe față de un personaj ce beneficiase din plin de binefacerile democrației pe sprânceană și care acum îmbrăca geaca roșie a rebeliunii sorosiste pentru a-și dezbina poporul și a conduce discreționar și neconstituțional presupusa lui patrie.
În vreme ce țările treze, cu conducători responsabili, se racordau tendințelor americane ale prezentului, noi, cu retardul comportamental de care pomeneam anterior, alegeam să reconstituim la București „primăverile arabe” în care numai de democrație nu putuse fi vorba. Haștagiștii noștri, cu sprijinul logistic (și nu numai) al serviciilor secrete, instrumentau masive mișcări de stradă, incitau lumea prin rețelele de socializare la nesupunere civică, îndemnau la lovitură de stat, articulau tot mai alarmant comportamente extremiste.
Defazarea noastră în raport cu normalitatea a devenit, grație unui președinte arogant și arondat, din ce în ce mai mare și mai stridentă. În loc să înțelegem vremurile și să ne restartăm politicile de țară pornind de la imperativele prezentului, altfel zis în loc să ne potrivim ceasul națiunii după ora oficială a lumii civilizate în care pretindem că trăim, noi am ales să continuăm cu aberațiile unor vremuri eșuate.
Președintele nostru nu s-a lăsat până nu a fărâmițat și scos de la putere singurul partid care, cât de cât, s-a mai gândit în guvernările sale și la amărâții nației. Apoi s-a dus la întâlnirea cu Macron pentru a încuviința, prin muțenia lui de surogat fără voce, niște declarații anti NATO ale acestuia absolut iresponsabile. Pe de o parte Macron declară NATO în moarte cerebrală, pe de altă parte spune Poloniei, României şi ţărilor baltice că Rusia nu mai este inamicul NATO. Pe bune? Păi, atunci, hai să desființăm NATO, să vindem la fier vechi baza de la Deveselu și să ne lipsim de scutul american. Cam asta sugerează Macron, nu? Oare ăsta să fie interesul României? Iar dacă nu, unde e riposta?
Haștagiștii noștri anticomuniști tac. Și useriștii noștri anticomuniști tac. Și liberalii noștri anticomuniști tac.
De ce tac toți proeminenții noștri anticomuniști, înghițind enormitatea lui Macron că Rusia ar fi bună pentru noi? Și că, prin ricoșeu, SUA ar fi cea rea? Sau, dacă nu chiar rea, măcar inutilă?
De ce tac toți aceștia? Pentru că Iohannis tace iar ei, la grămadă, nu sunt decât o jalnică turmă obedientă.
Da, Iohannis tace! Ca un laș și ca un autist față de adevăratele interese ale României. Preferă să nu-l supere pe Macron prin luarea unei poziții critice față de declarațiile acestuia și se simte foarte bine sfidând prin această atitudine zecile de mii de veste galbene care, în numele pauperilor din Franța, cer de un an de zile demisia președintelui lor necopt politic.
Suntem defazați. Acționăm, mereu, în contratimp. În toate tările din jur, în care sunt semnalate mișcări masive de stradă, treziții la luptă aparțin proletariatului autohton. Iar protestele lor sunt împotriva unor elite organizate în caste ce inventează și experimentează tot felul de metode de a câștiga puterea prin fentarea democrației. Doar la noi rolurile sunt inversate: revoltații sunt din tagma privilegiaților iar țintele protestelor lor sunt bătrânii, nevoiașii și cei care își permit să susțină singurul partid social al țării. Poate nu un partid perfect, dar, cu siguranță, un partid legitim, de care fiecare popor normal are nevoie.
Și acum, peste toate, alegerile din Marea Britanie.
Niște alegeri istorice și un popor care știe să se adune în momentele critice ale istoriei sale.
Iată cum, fulminant, își începe Traian Ungureanu ultimul articol publicat în Adevărul:
„După trei ani şi jumătate de umilinţe, alegătorii britanici au întîlnit la urne echipa care i-a declarat cireadă de proşti şi au zdrobit-o. Vineri dimineaţă, la capătul unei răfuieli paşnice şi dure ca un ciclon civil, Marea Britanie şi-a recîştigat poporul şi şi-a pierdut ideologia. Toate odoarele verbale şi toate cotloanele sacre ale stîngii au fost sfărîmate. Fii şi nepoţi de mineri şi docheri laburişti prin laptele mamei şi-au suspendat genetica şi au votat Partidul Conservator. În morminte: nici o răsucire. Puşi în faţa dispreţului terminal al elitelor progresiste, părinţii răsculaţilor de azi ar fi făcut acelaşi lucru. Cicumscripţii deţinute de Laburişti de la Ramses încoace au fost date Conservatorilor. Bishop Aukland, un tîrg prăpădit din nordul muncitoresc al ţării, are primul deputat Conservator în 135 de ani. Milioane de proştii satului au răspuns celor ce au luat în tărbacă decizia de a scoate Marea Britanie din UE. Brexitul escrocat s-a întors şi a lovit fatal.
…
Ce s-a întîmplat pe 12 decembrie e deja prea mult pentru o zi de alegeri şi un guvern nou. Boris Johnson e prim-ministru, cu o majoritate nemaintîlnită în ultimii aproape 40 de ani. Laburiştii şi Democrat-Liberalii – divinizaţi de USR-ul nostru harnic şi perspicace – zac, azvîrliţi în vestiarul cu clovni rataţi. Conservatorii domnesc, dar într-o calitate nouă şi, pînă de curînd, neverosimilă. Fostul partid al mandarinilor reci născuţi în costume impecabile e, acum, ultima speranţă a clasei muncitoare.”
Rog să nu mi se mai reproșeze că citez din Traian Ungureanu. Voi face asta, și nu doar cu domnia sa, ori de câte ori valoarea și forma mesajului mi se vor părea remarcabile.
Articolul pomenit mai sus trebuie citit în întregime. El exprimă mult mai bine decât aș putea-o face eu resurecția „cirezii de proști”, a „proștilor satului” dintr-un regat de poveste, dominat în ultima vreme, copios, de laburiști și democrat – liberali.
Suntem defazați într-o lume cinică.
Cui ar trebui să-i pese, dacă nu nouă, celor direct loviți de consecințele nefaste, de nebunia situației că niște așa zis progresiști (USR, PNL) susțin servicii secrete abuzive, care se amestecă în justiție și o justiție abuzivă, care face poliție politică? Și, în schimb, se războiesc (tot de USR și PNL e vorba) cu românii simpli și neajutorați?
Să ne salveze din capcana apucăturilor noastre retrograde americanii, ori nemții, ori francezii, ori englezii? Doar, poate, prin puterea exemplului lor personal. Căci, altfel, de ce și-ar bate capul niște superputeri să ne țină pe noi la suprafață când le suntem mult mai utili înghițiți de nisipuri mișcătoare până la gât?
Salvarea trebuie căutată doar în noi înșine. Normal ar fi ca de asta să se ocupe conducătorii țării. Dar nu înconjurându-se de găști lacome și imorale ci luând ca punct de sprijin cetățeanul mediu, cu cel mai mare indice statistic.
Acest cetățean mediu își impune voința mai peste tot în țările care contează pentru noi. Cum am demonstrat mai sus. Doar în România nu! Deocamdată!
În România își impun azi voința serviciile secrete, marile corporații, reprezentanții intereselor străine. Cam cum era cu ceva ani în urmă prin țările pe care tocmai le-am dat ca exemplu.
Da, suntem defazați! Dar, atenție, defazarea asta nu înseamnă alt drum ci același drum parcurs însă cu o anumită întârziere.
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu