Analize și opinii

Modeste Schwartz: De ce românii nu se înțeapă? (III)

35884897 - vaccine in vial with syringe

  1. NAȚIONALISM

Fals. Toate țările celebre pentru naționalismul populației (ori etnic: Ungaria, Polonia, Israel, ori republican: Franța) sunt mai bine înțepate decât România. Naționalismul e o gândire modernă, care duce la Pfizer și la identitatea digitală la fel de sigur cum „coeducarea” duce fetele la bordel.

Dușmanii României subliniază des – de-altfel, cu bună dreptate – eterogeneitatea țării: geografic cam lipsită de granițe naturale spre nord și vest (tocmai acolo unde… are vecini), cu multe minorități naționale, și o limbă-patchwork, plină de împrumuturi. Așa este.

Doar că, istoric, granițele respective (cu excepția celei de pe Prut – care e, de fapt, o graniță internă) au avut o tendință marcată spre expansiune – fiindcă, până la apariția unor necroze culturale gen USR+, România avea avantaj demografic.

Doar că minoritățile respective nu s-au ridicat masiv niciodată în favoarea vreunui iredentism (spre deosebire de cele iugoslave, care – culmea! – erau lingvistic omogene).

Doar că, în timp ce preluau vocabular de la goți, pecenegi, bulgari, unguri, nemți și evrei, românii își impuneau o frazeologie (deci un mod de gândire!) pe care o recunoaștem ușor în toate dialectele alogene vorbite în spațiul cultural român (fie ele „genetic” nemțești, ungurești sau țigănești): „șurub” e de la nemți, dar calcuri frazeologice după „n-a fost să fie” există și în secuime, și în banat, și la tinichigii din Oradea.

Ceea ce face din România un „produs” profund nesatisfăcător pentru naționalismul (prin definiție modern și occidental) este că reprezintă, de fapt, mai mult decât o națiune: România este o cultură (ceea ce alții, în funcție de școlile de gândire, numesc și: o civilizație). Comparat cu România, tot spațiul cuprins între Loire, Po, Tisa, Vistula și Marea Baltică este relativ omogen: omogen în industrializare, omogen în metrosexualizare, omogen în atomizare socială, și mai nou (e doar cireașa de pe tort) omogen în înțepare.

Printre susnumiții „dușmani ai României”, trebuie, prin urmare, să includem și o parte din naționaliștii români: cei care vor o țară atât de unită încât să poată fi „ca afară”. De-altfel, nu s-ar explică existența unei aripi „neo-legionare” în USR. Iubirea lor de unitate este pe măsura urii pe care o resimt față de specificitatea culturală a României. Fiind în general niște decreței crescuți în betonul ceaușist, au, de multe ori, o admirație invidioasă pentru Ungaria (înțepată peste 55%): un bantustan al industriei germane, unde s-a reușit un fel de omogeneizare prin clonare spirituală, creația unei mase de tâmpiți cultural identici cu proletariatul lumii germane (de care fac, de fapt, parte – ca partea cea ieftină), plus elementul identitar că se cred unguri (deși, în afară de limbă, cam toate elementele cât de cât specifice cultural au fost recuperate muzeografic din Transilvania).

Revenind la România, pentru antropologi, se impune imediat o analogie cu o altă țară muntoasă, în rest ceva mai mare și mai bine cunoscută internațional, cu multe minorități perfect integrate în peisajul cultural, și unde toate tentativele imperiale de cucerire s-au soldat prin retrageri rușinoase – o analogie care nu are cum să nu înfurie „naționaliștii ca afară”: Afganistan. Populația înțepată din Afganistan este sub 7%. Populația respectivă se află, evident, în Kabul. Populația din provincii, prin urmare, a murit de mult – dacă e să dăm crezare propagandei OMS.

În România, de asemenea, proiectul stat-național modern de sorginte occidentală are o realitate sociologică în centru Bucureștiului, și în câteva străzi din Iași, Cluj și (mai ales) Timișoara. Acolo trăiesc, majoritar, cei care s-au înțepat „ca să poată călători” (și anume: înainte să apară vreo restricție de genul în Europa) – deși, în cazul lor, ar fi mai exact spus că s-au înțepat ca să poată rămâne acasă, în patria lor de facto, alcătuită dintr-o rețea cosmopolită de mega-orașe metrosexuale care a inclus întotdeauna Viena, Paris, Berlin, Moscova și Istanbul. Acolo sunt ei „acasă”, nu în Suceava, Dolj sau Teleorman. București (poreclit de mine, într-o serie de articole de dinaintea „crizei Covid”, Port-Bucharest) nu este o capitală „supusă unor influențe străine”, ci o capitală creată de influența străină: predecesorul UE, Înalta Poartă a poruncit să fie oraș capitală, tocmai din cauza că natura terenului nu permitea atunci nici un tip de fortificare – spre deosebire de capitalele naturale ale românilor, ori medievale (Târgoviște), ori de tip clasic (Iași). Kabul, de asemenea, are o populație etnic amestecată, unificată de folosirea limbii persane, pe care majoritatea etnică paștună o înțelege mai cum se uită țăranul maramureșean la Niels Schnecker, și de dorința provincială de a ajunge „ca afară” (ceea ce, de cele mai multe ori, conduce populația respectivă, tocmai, afară, sub formă de migranți). E „capitală” doar în sens de: loc unde voievozii țării se pot întâlni civilizat (cu aer condiționat și asistente din Ucraina) cu diplomații străini pe care urmează să-i fraierească.

La suprafață, acele populații de oraș colonial întrețin o mare diversitate internă, între „liberali” (deloc șocați, însă, de întărirea statului polițienesc), „naționaliști” (care vor să vadă steagul român la Tiraspol, dar nu-i deranjează prea mult steagul NATO la București), și chiar ortodoxiști: adepții unui fel de pietism catolic adaptat răsăritului sălbatic, cu city-breakuri mai grecești, deci mai evlavioase. Mai în adâncime, antropologul recunoaște în ei o singură subspecie omenească de lucrători terțiari bine standardizați lingvistic, alimentar și urbanistic, bine conectați și înțepați, cu o anumită lipsă de îndemânare la grădinărit și tăiat porci, dar care știu să danseze „ca la discotecă” (adică: deloc), și abia așteaptă să aibă copii, ca să-i ofere României prima ei generație de adolescenți trans. Precum duduile isterice din „cruciada împotriva islamizării”, pe care o să le regăsim repede cu niqabul pe cap, după ce se lovesc la salonul de botoxare de vreun bogătaș din Qatar sau Iran. Niqabul islamic, de-altfel, e perfect compatibil cu niqabul pseudo-sanitar din kleenex și elastici: combinate, produc un fel de burka larg acceptată astăzi – spre deosebire de cea afgană, misogină și retrogradă – de lumea „civilizată din vest”, adică: de metrosexualii cu pofte de robotizare.

Într-adevăr, naționalistul bine înțepat este, de cele mai multe ori, și un creștin bine înțepat – un aspect asupra căruia o să revenim.

Autor: Modeste Schwartz

(https://www.facebook.com/modeste.schwartz)

Abonează-te la newsletter