Marele zid al împăratului Em Il Bôk și alte povești untold de eugenice

De când Occidentul – în zilele timpurii ale scolasticii – a renunțat la proiectul de îndumnezeire spirituală numit „creștinism„, specia umană – ca specie ultra-evolutivă – în cadrul culturilor occidentale, nu are încotro: caută îndumnezeirea trupească, și, în pofida grandilocvenței mediatice care înconjoară „progresele științei„, singura metodă care îi stă la îndemână este până azi cea descoperită – cu reni și capre drept cobai – de strămoșii noștri paleolitici când s-au apucat de crescătorie: metoda care, când se aplică la specia umană, ia numele de eugenism.



Din totalitarismele secolului 20, cel bolșevic, blocat în marxism și sufocat după două decenii (slavă Domnului!) în tradiția imperială rusă, a cam ratat trenul eugenismului; cu mult mai postmodern, celălalt totalitarism – cel anglo-saxon și hitlerist – a produs, măcar, încercări stângace: sterilizări forțate, exterminarea „inferiorilor rasiali„ și programul Lebensborn, prin care elita SS urmărea desființarea familiei tradiționale (oh, ce cunoscut sună, nu?) și înlocuirea ei printr-un sistem de reproducere organizată a specimenelor de nădejde în ferme de fecunditate (orice asemănare cu niște clinici bazate în India pentru a furniza mame surogate gay-ilor, etc.).

Ca în general în sistemele totalitare, costul acelor încercări autoritare a fost enorm: filtrarea populației, deportări militare, încadrarea întregului tineret în organizații doctrinare de pionieri ai neamului, etc.. Fiind și încărcat de ideologie, sistemul era supus principiului contradicției, și, ca atare, se expunea la o aspră rezistență a partidelor opuse, a bisericilor (chiar și a celor protestante), etc.. Eșecul era previzibil.

Iată de ce trebuie salutat curajul primarului Boc – un brahicefal miop cu tendință de nanism, care nu poate fi suspectat de apărarea intereselor genetice proprii. La un cost relativ modic (privatizarea spațiului public, sacrificarea liniștii pentru zeci de mii de clujeni din centrul orașului), în cărdășie cu mafia Untold, marele cârmaci al moțimii euroatlantice organizează în fiecare an un eveniment eugenic Untold de inovativ, în cadrul căruia, conform paradigmei liberale, inferiorii biologici se adună spontan, timp de patru zile, pe cea mai mare piață semi-oficială a drogurilor de sinteză din spațiul carpatic. Nu mai pierdem timp cu gazări neestetice și compromițătoare: handicapați sătui de viața într-o societate hiper-competitivă își administrează singuri supradoza de integrare în absolut, și dulcele acorduri ale „muzicii„ robotizate acoperă oportun sirenele ambulanțelor pregătite în supra-efectiv pentru reciclarea cadavrelor de junkies.

O mică plimbare prin tehno-Clujul Untold – ca cea pe care am riscat-o acum două ore până la magazinul SORA pentru că nu mai aveam curmale acasă – te convinge instantaneu de succesul operației: cu excepția unor zeci de țărănoi veniți în oraș din reflex atavic („dacă se strâng atâția domni în târg, sigur se întâmplă ceva„), care se vor obosi de satanism după o zi maxim, trupurile umflate de junk food, fețele marcate de simptome clare ale degenerării arată nivelul foarte satisfăcător atins de integrarea atlantistă a României. Taximetriștii și vânzătoarele orașului învins deservesc cu mutre scârbite acea masă de mușterii providențiali și neliniștitori, pe miile de mitici drogați care – de data aceasta – năvălesc peste draga lor Transilvanie fără a suscita indignarea pay-for-play a marelui tribun hiperborean Sabin Gherman. Și devine clar că kilometrii de garduri ridicate de primăria portocalie chiar nu se pot compara cu cele care protejează mai nou granița sudică a Ungariei împotriva migranților lui Soros: este greu de crezut că masa aceasta de oligofreni Untold de intoxicați și asurziți ar vrea să se apere de intruziuni ale votanților PSD îndrăciți de Madame Prună, părăsind în miezul nopții cartierele lor „comuniste„ (unde, însă, se doarme mai liniștit decât în buricul Orașului Comoră) și birturile lor „maneliste„ în căutare de decibeli binari și de bomboane extasy. De fapt, parcă există limite și la celebra „mândrie„ (Pride) a feluriților degenerați în acapararea lor de spații publice, și complexul de garduri care, timp de cinci zile, transformă centrul Clujului într-o enclavă de consum subuman și de toxicomanie sub oblăduire polițienească, ar fi mai bine numit Zidul Rușinii.

Din cauza vegetației estivale, însă, zidul rușinii, spre deosebire de cel chinezesc, nu este vizibil de pe Lună, așa cum, din perspectiva viitorului apropiat, va rămâne probabil uitată și împărăția marelui mogul mocănesc Em Il Bôk. Doar unii erudiți și-ar putea aminti de meritele acestui urmaș al lui Fû Nàr care – deși făcea alergie la plăcuțe și era, jurist fiind, cam certat cu legea – a știut să reconcilieze confederația dacică cu triburile ungro-liberale în jurul anglofoniei de aeroport, rezolvând dialectica ceardașului și a învârtitei în mișcarea convulsiv-repetitivă a trupurilor drogate. Fost oraș multicultural, Clujul a devenit, grație lui și aliaților lui, capitala zeroculturalității postmoderne în bazinul carpatic.

Autor: Modeste Schwartz