Până la urmă, ce trebuie să facă un om? Să se trezească, să se spele, să se închine, să-și hrănească copilul și apoi să muncească. Dacă se poate, măcar să respecte trei din cele 10 porunci. Dacă te uiți la lista de reguli și la cea de datorii, vei vedea că pe prima ai „dreptul să înveți, dreptul la informare”, iar pe a doua ai „obligația să înveți, datoria să te informezi”. Despre o astfel de iubire de țară vorbesc. Nu despre aceea declarată la televizor de cei care se simt responsabili să ne învețe, să ne educe, doar pentru că declară public că își iubesc țara mai mult.
Orice mașina te încarcerează într-o bucată de metal, ceea ce te separă cu bună știință de ceilalți ca să ajungi mai repede și mai curat decât ceilalți. Apar o seamă de beneficii fictive sau cel mult temporare. Așa cu internetul, care e doar o sculă, atât și nimic mai mult. Faptul că se abuzează de el nu e anormal. Omul trăiește într-un abuz permanent, într-o forma de deșănțare. Și asta e un eufemism de a numi nerușinarea.
Noi suntem un fel de spectatori ai vieții, uneori și ai vieții noastre și a propriilor noștri copii. Nu cred că e așa. Ei se văd, se ating, au iubite, au iubiți, au greutăți, au vacanțe în comun, neajunsuri, neputințe, le împărtășesc. Iată, de fapt, unde duce ideea de chibiț al vieții. Faptul ca noi chibițăm viața ne dă o falsă libertate de a comenta și problematiza tot, având toți un punct comun: suntem în tribune.
În tribune ești liber sa faci ce vrei pentru că de fapt nu faci nimic. Când cobori în arenă și încerci să-l salvezi sau să dai mâna cu el, atunci poate că e murdar și transpirat, și atunci termenii se schimbă fundamental.
Libertatea e ceva tragic. Nici nu are rost să vorbim despre ea pentru că suntem afundați cu toții, omenirea, în subsolul subsolului închisorii non-libertății. Înotam într-o chestie pe care ne-am creat-o, o mare artificială care e plină de dependență, sclavie și aservire. Eu cred că sunt mai degrabă un om preocupat de spirit. Asta e singura zonă liberă, și, dacă vreți, e o dublă libertate: libertatea de a medita la asta și libertatea dobândită prin puterea exemplului.
Eu am libertatea de a alege și aceasta formă supremă de voință bună e cam totul pentru mine. Din asta m-am născut și pe asta se bizuie ultimii 20 de ani din viața mea. Libertatea de a alege e ceva ce produce emoție, produce mult bine în jur, nu așteaptă nici un fel de răsplată sau răspuns. E ca un izvor care nu se gândește unde va ajunge. El a luat decizia să curgă, fie că ajunge în deșert, în gura unui leu sau într-o chiuvetă.
Autor: Marcel Iureș
Sursa: anonimus.ro
În concluzie, până aici ne-a fost! Scapă cine poate, cum poate! Pentru mine aceste lucruri au fost evidente imediat după mascarada tragică din 9/11.