Încet-încet, fața „lumii civilizate” din visele lui Bogdan Chireac, se schimbă. Niște implanturi de tinerețe zâmbăreață, autosuficientă și „bazată” au cucerit toate alveolele rămase libere prin guvernele „civilizaților”, decorând discursul public cu un curcubeu de „reziliențe”, „sustenabilități”, „dezvoltări durabile”, „mobilități”, „redresări” și „remodelări”. Dacă ne aruncăm puțin ochii peste guvernele și președințiile democrațiilor consolidate din ultimii ani găsim un tablouaș încurajator pentru categoria de vârstă 34-45 de ani:
Emmanuel Macron, președintele al Franței la 39 de ani
Gabriel Attal, premier al Franței, la 34 de ani
Jacinta Arden, premier al Noii Zeelande al 37 ani
Sanna Marin , premier al Finlandei la 34 de ani
Alexander de Croo, premier al Belgiei la 44 de ani
Justin Trudeau, premier al Canadei la 43 de ani
Marlene Schiappa (fulgurant „iepuraș” pe coperta PLAYBOY), ministru însărcinat cu Economia Socială și Solidară și cu Viața Asociativă în Franța, la 40 de ani
Annalena Baerbock, ministru de Externe al Germaniei, la 39 de ani
Stéphane Séjourné, ministru al Afacerilor Externe în Franța, la 39 de ani
Sébastien Lecornu, ministru al Apărarii în Franța, la 37 de ani
Giorgia Meloni, premier al Italiei la 45 de ani
Bernard Bonelli, Șef de cabinet al Cancelariei Austriei, la 37 de ani
Așa arată. Ca un zâmbet uriaș, cu dinții la vedere, e ceea ce ne oferă acești tineri minunați care au înaintat până acum prin viață ca prin apă. Nimic nu i-a oprit, n-au știut ce înseamnă nici greutățile, nici neajunsurile, nici renunțările, așa că s-au trezit, pe la 30-40 de ani, conducători ai lumii noi. Se spune că cei mai mulți au fost legănați în incubatoarele de la Davos, hrăniți cu lapte progresisto-globalist și învățați să meargă de-a bușilea direct prin guverne, îmbrăcați în body-uri simpatice pe care scria, de cele ai multe ori, CONSILIER sau SECRETAR DE STAT. Crescuți să ne conducă în calitate de Young Global Leaders. Au înflorit ca ghioceii, dar nu din zăpadă, ci din gudronul fierbinte și spumos al unui prezent tulbure. Și, nu-i așa? Am ajuns în acel punct în care putem să facem și comparații: adică, putem să apreciem ce înseamnă pentru o națiune, până mai ieri înfloritoare, un președinte decrepit care dă mâna cu stafiile și uită, din când în când, numele țărilor pe care le sprijină într-un conflict armat și ce înseamnă acești băieți și fete plesnind de sănătate și de încredere în ei înșiși, făcuți din nenumărate vorbe meșteșugite, vrăjind generațiile tinere care văd astfel că SE POATE! Căci într-adevăr, se poate oricum! Funcțiile cheie în care se înșurubează lesne Young Global Leaders, făcând și „click!” la final, sunt cu precădere cele de președinte, premier sau responsabil cu afacerile externe.
Poate că sunt niște tineri geniali. Poate că evoluția lor către Olimpul găștii „țărilor civilizate” era previzibilă. Poate că li se cuvine. Poate e justificată de incredibila lor competență. Și totuși, ce anume le lipsește? Le lipsește ceva ce nu se învață la universitate, nu se dobândește la Davos și nu se găsește în diplome, titluri și nominalizări… Le lipsește ceea ce s-ar numi „experiență de viață”. „Experiența de viață” e o școală ce ar trebui absolvită în mod obligatoriu de oricine dorește să fie conducător al națiunilor, pentru că numai în această universitate se învață legile empatiei, ale îngăduinței, ale blândeții, ale înțelegerii pentru cel de lângă tine. E felul cel mai simplu prin care un om pricepe că nu tot ce zboară și nici tot ce face „cri-cri” prin iarbă se și mănâncă. Până la urmă, e vorba despre un tip de înțelepciune pe care numai vârsta o poate adăuga.
………………………………………………………………………….
P.S. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă premierul Victor Ponta ar fi făcut-o pe Daciana Sârbu ministru de Externe în guvernul pe care îl conducea? Eu cred că ar fi explodat România și batalioane de „tineri frumoși și liberi” ar fi mărșăluit seară de seară pe străzile marilor orașe până ar fi reușit să răstoarne guvernul. Așa ceva! Să-ți numești soția ministru în cabinetul pe care-l conduci! Evident că orice asemănare a ipotezei de mai sus cu realitatea că în Franța premierul Gabriel Attal, băiat drăguț și sentimental, și-a numit „soțul” -„sau „fostul”, că n-am înțeles prea bine- Stéphane Séjourné ca ministru al Afacerilor Externe este cu totul și cu totul întâmplătoare. Deoarece ceea ce în România ar fi fost un așa-zis nepotism sadea, în Franța este doar un ditamai „Dragostea nu se votează, ci se numește direct în foncție” adică un delicat și elgebetist „L’amour ne se vote pas, il se nomme directement”!!!
Și oare, în acest caz, nu tot despre un „je m’en fiche” (pe românește: „mi se rupe”…) provenit din lipsa decenței ce ar rezulta firesc din experiența de viață ar putea fi vorba?
Autor: Luminiţa Arhire
Adauga comentariu