„Lumea va învăța să fie umilă și smerită în prezența unei selecții, atât de necesare Lumii moderne”

Cred că nu va mai trece mult timp, și după „recomandările” și „proiectele” Uniunii Europene legate de eliminare a umorului, de protejare a comunităților LGBTQ, și altele, pe care nici nu cred că le putem bănui, (registrul, după cum se știe, mergând până „sexul forestier” efectuat cu o capră de tăiat lemne), se va simți tot mai pregnant necesitatea unui proiect cu tema „Suicid Altruist pentru Lumea Nouă”.

Ca urmare necesară a unui mod de susținere și încurajare a educației copiilor în spiritul onaniei, legiferării turnătoriei, a înlocuirii cărnii comestibile cu gândaci de Colorado, de bucătărie sau lăcuste, a renunțării la numele Ioan și Maria, întru uitarea lui Dumnezeu, e clar că e nevoie de o Directivă a Sinuciderii Altruiste Obligatorii – pentru crearea unui anumit „echilibru” în populația „Europei moderne”; o Directivă, sau o Recomandare, măcar, care să se ocupe cu creearea unui mediu uman liniștit, propice, pentru „omul nou”. Nu sinuciderea oricui, ci a acelor gunoaie „non-europene”, care nu înțeleg și nu vor să se conformeze și care cu siguranță vor trebui „ajutați”, printr-un astfel de Act, să părăsească de bună voie această Lume nouă, neomarxizată, pe care o încurcă.

Culmea e că nici măcar nu putem spune că n-au existat vizionari, care să ne avertizeze…

I.D. Sârbu ne povestește în minunatul său jurnal cum Sergiu Al. George, (filolog și orientalist român, care a dat numele Institutului de Studii Orientale din București, colaborator al revistei «Gândirea» împreună cu Nichifor Crainic, Valeriu Anania, Lucian Blaga, Radu Gyr, Sandu Tudor și Dumitru Stăniloae), i-a descris ceea ce avea să urmeze. „Noi vom muri pe viu. Vom muri cu ochii deschiși, lucizi, cu acea disperare pustie și absurdă a celor care nu mai știu de ce au trăit, în ce au crezut, ce lasă în urmă, și cui. Singura noastră anesteziere va consta în gândul că vom părăsi lumea asta fără  nici un regret. Știu că scârba de această lume nu anulează frica de moarte – ușurează însă gheara semnelor de mirare și întrebare ce nu s-au înecatîncă în mâlul disperării”.

Sper doar că Directiva Europeană va avea, totuși, un caracter umanist, pe lângă cel umanitar, oferind celor care „pleacă” o mai scurtă sau mai lungă anesteziere, – prin ștergerea memoriei -, cu care să înceapă fatala și penibila „operație”, – „marea trecere” și marea curățire a Europei globalist-neomarxiste de elementele vetust-incompatibile.

Toate astea ne fac să avem speranțe că pentru „omul nou” lucrurile vor fi mai bune, viața lor va fi una extrem de fericită… Speranța în mai bine în Europa neomarxistă se profilează din ce în ce mai conturat. „Specialiștii” – cum le place prompteristelor să spună, ne asigură că „împărtășirea experiențelor personale legate de suferință și criză psihologică, gânduri și tentative suicidare, precum și poveștile despre viața de după decesul prin sinucidere al cuiva drag, pot inspira speranță. De ce? Pentru că aceste povești de viață conțin, împreună cu durerea, suferința, deznădejdea, mărturii vii ale modului în care oamenii trec prin suferință”.

Sper ca această generație de politicieni și specialiști care a preluat de la „decadenți” frâiele Europei să prindă în acest nou proiect pe care îl văd absolut necesar și o componentă de „ștergere a memoriei”.

Este esențial că trebuie să dispară pentru totdeauna ceea ce noi numeam „bucuriile simple”. Ele trebuiesc șterse din memoria tuturor. Căci, pentru majoritatea viitorilor candidați la programul U.E. de suicid, copii fiind, vacanța la bunici era bucuria autentică totală.

Parfumul fânului, somnul în pături în podul șurii, gustul fagurelui abia luat din stup, mirosul de pâine caldă scoasă de bunică din cuptor, gustul inconfundabil al laptelui gros de bivol proaspăt muls, prinderea cu mâna, sub bolovani a unui păstrăv sclipitor, în apa rece a văii care străbătea satul, ochii mari și botul umed al vițeilor, jocul în iarba înmiresmată. Toate acestea nu numai că trebuie să nu mai valoreze nimic; sunt chiar nocive. Însă nici bucuriile simple de mai târziu nu mai au relevanță. Aceea de a găsi „pe sub mână” cărțile lui Breban, Petru Popescu sau Buzura, o vodcă Wiborova, un pachet de cafea Wiener sau a unui pachet de țigări americane. Bașca a unei bucăți de parizer, a câtorva felii de salam «Victoria», sau a brânzei telemea mâncată cu slănină și roșii, pe o bancă în parc…

Cumva, toți aceștia care nu s-au bucurat niciodată plenar de vreun „proiect”, de vreun „parteneriat”, de „multiculturalism”, de arta „Queer”, cei care nu se pot bucura de friptura de lăcuste și viermi, de vinderea la bucată a industriei și resurselor țării, trebuiesc canalizați spre sinucidere. Cei care n-au pomenit până acum politicieni aculturali și bâlbâiți, care n-au trăit în orașe „smart”, și n-au folosit „aplicația care măsoară lungimea pasului și timpul de contact a tălpii cu pământul în timpul alergării”, trebuiesc a fi eliminați, fiindcă doar încurcă „minunata lume nouă”.

Și, chiar așa: ar trebui scoase din biblioteci chiar și cărțile unuia dintre „părinții” Lumii Noi, Huxley. Iată ce blasfemie scria acesta în «Ends and Mean»: „Nici statele sau națiunile nu scapă de acest adevăr. Nu poți atinge scopuri înalte, luminoase, prin mijloace murdare, josnice sau criminale. La fiecare bilanț istoric pe care îl intreprindem, constatăm că nu am atins nici unul din scopurile fundamentale propuse. Nu facem decât numărătoarea mijloacelor greșite pe care le-am folosit”… O fi fost băut, când a scris așa ceva… Să fi uitat că scopul scuză mijloacele? Enfin. Passons! Revenons a nos moutons! – cum ne spunea nouă doamna de Franceză când începeam să punem întrebări inutile…

Emile Durkheim, sociologul care s-a preocupat cel mai mult de acest fenomen, al suicidului, identifică mai multe tipuri de sinucidere, din care cel puțin două ar trebui să stea la viitorului fundament al Proiectului U.E. de Sinucidere.

Anume, „Sinuciderea altruistă” – „Când omul este detaşat de societate, el se omoară cu uşurinţă, dar tot la fel de uşor se omoară când este prea legat de ea”. Apoi, ar fi „sinuciderea anomică” – „Societatea nu este numai ceva care absoarbe, cu intensitate egală, sentimentele şi energia individului, ea este şi puterea care le reglează”. Sinuciderea este provocată şi de modificarea echilibrului unei societăţi care sporesc ideea de eşec şi izolează indivizii care nu se adaptează schimbărilor în ritmul impus de ea.

Poate că vom avea, înainte de a ne topi în neant, ca să nu-i mai deranjăm pe globaliști, câteva zile de liniște. Precum cea descrisă de Rodrigo Garcia – fiul lui Gabriel Garcia Marquez, pe care a trăit-o autorul celor 100 de ani de singurătate, după pierderea memoriei. „Trăiește strict în prezent, scăpat de povara trecutului, fără așteptări pentru viitor…”.

După primele pagini ale cărții – «Rămas bun, Gabo și Mercedes – amintirile unui fiu despre Gabriel Garcia Marquez și Mercedes Barcha» am avut un acces de furie, așa cum am avut și după cărțile care descriau ultimele zile ale lui Cioran și Monica Lovinescu. De ce ai scrie despre un om bolnav, aflat în fază terminală? Un om. Un uriaș scriitor.

Spital, piederea memoriei, descrierea fazelor în care un cancer suprimă viața… Trebuie să recunoaștem, așa cum și fiul lui Marquez recunoștea, că sub nevoia de a scrie despre moartea celor dragi, se poate ascunde, inevitabil, tentația de a-ți face să crească propria importanță într-o epocă a vulgarității. Dar cred că un Proiect, (neapărat un PROIECT!) al noii lumi civilizate, de anulare a memoriei celor care încurcă minunata Lume nouă neomarxistă, este extrem de necesar.

O „recomandare” a Uniunii Europene, care să fie urgent votată ca Lege în Parlamentele statelor, va scuti întreaga populație de o tevatură inutilă, excluzând obligatoriu ca această „acțiune” să aibă conotații emoționante sau tulburătoare. Nu vor exista, cu siguranță dramatisme ieftine și lumea va învăța să fie umilă și smerită în prezența unei selecții, atât de necesare Lumii moderne…

Preluare: evz.ro / Autor: Octavian Hoandră