Ceea ce era de așteptat, s-a petrecut: iată că nici bolnavii oncologici nu scapă de urgia prin care trece restul țării. Pentru că nu au avut curaj să depună ei direct proiectul de lege, parlamentarii puterii s-au folosit de un păcălici de la partidul-bidon POT (care i-a păcălit în decembrie 2024 pe oamenii simpli că ar avea vreo legătură cu Călin Georgescu, reușind să facă pragul electoral) ca să introducă în parlament proiectul de lege B718/2015 care vizează introducerea coplății pentru bolnavii de cancer.
De ce nu cred că proiectul a fost scris de senatorul POT Gheorghe Vela, acesta fiindu-i servit de-a gata? Pentru că m-am uitat pe CV-ul omului și concluzia e una simplă: e un păcălici care nu putea să aibă o asemenea inițiativă. Nu are pregătirea necesară (deși nu e lipsit de școală, dar n-are nicio treabă cu medicina) și, mai mult, pare a fi și un creștin sincer (are 6 copii și a fost o vreme student și la Teologie Ortodoxă) deci nu doar că sunt sigur că proiectul i-a fost servit „de-a gata”, dar cred că individul nici măcar nu are habar ce oroare a depus la Senat. În orice caz, dacă proiectul va trece, va fi „o lege dată de suveraniști”, nu de Putere, nu?!
Cu acest proiect se iese realmente din sfera moralității. Gratuitatea de care se bucură bolnavii oncologici nu e întâmplătoare. Ea se bazează pe însăși ordinea morală a unei societăți sănătoase și, aș zice, pe legea morală kantiană înțeleasă ca imperativ categoric: acționează în așa fel încât ceea ce faci tu să poată deveni acțiune universală. Fă din om un scop, nu un mijloc.
Voi explica mai jos.
Să remarcăm, totuși, că proiectul are și părți bune, deoarece clarifică traseul pe care trebuie să-l urmeze un bolnav oncologic odată ce i s-a detectat boala. Cine e „Stan-Pățitul” știe că după ce afli de ceea ce ești bolnav, începe o întreagă aventură să-ți găsești echipă de chirurgie, să-ți găsești oncolog, să-ți găsești spitalul, dar de ce ăla, dar de ce nu acolo, dar eu cu cine vorbesc, dar unde, și cum… e o întreagă harababură în care trebuie să te descurci singur și pentru pacienții care n-au prieteni medici sau rude în familie care să-i îndrume, cred că e un calvar, fiindcă nu e ca și cum ești răcit, îți dă medicul de familie o rețetă, te duci la farmacie, cumperi ce ți-a prescris medicul și într-o săptămână ești pus pe picioare.
Din păcate părțile bune ale proiectului sunt umbrite de ideea generală de „coplată”, care, în contextul unei afecțiuni oncologice, e o mișelie – și voi explica mai jos de ce. Teoretic lipsa mijloacelor materiale pentru coplata de 5% nu îți taie accesul la tratament, dar la articolul 42 se zice negru pe alb că sumele neplătite se constituie în creanță bugetară, deci chiar dacă vei fi tratat, vei fi executat silit pentru suma aia.
Cancerul (sub diversele sale forme) nu e o boală oarecare. Odată detectat și lăsat netratat, problema nu este ̆ vei muri, ci ̂ vei muri. ̆ cu această coplată este că există riscul să lipsească pacientul de resurse importante chiar într-o perioadă în care el și familia sa trebuie să mobilizeze resursele pentru a trece cu bine peste boală. În acest sens, 5% poate însemna imens. La mine, de exemplu, cele două operații din 2024 plus zilele de spitalizare aferente au costat statul (conform actelor) în jur de 50.000 de lei. Chimioterapia, CT-urile de control, RMN etc. de după aceea, au mai costat până acum încă vreo 10.000 de lei. Deci 5% ar reprezenta 3.000 de lei. O fi mult, o fi puțin? Eu mi-aș permite fără probleme suma asta, dar alții poate că nu și-ar permite-o. În plus, sunt oameni care au diverse forme de cancer în care numai un medicament costă 10.000 de lei, și 5% ar putea reprezenta realmente o sumă imensă raportată la tot tratamentul de care au nevoie. Ce facem cu ei? Le luăm casa fiindcă s-au îmbolnăvit?…
̆ ține de ieșirea din sfera moralității de care vorbeam mai sus. Cancerul e o boală universală, care poate lovi pe oricine: sărac, bogat, nu contează. Întârzierea tratamentului poate avea rezultate fatale, cum a fost cazul la Steve Jobs, care a dorit să-și trateze în primă fază cancerul său pancreatic după metode „naturiste”, prostie care i-a cauzat în cele din urmă decesul. Mai mult, tratamentele sunt în continuă schimbare și medicina încă evoluează. Practic, în momentul în care se îmbolnăvește de cancer și intră sub tratament bolnavul nu își mai aparține sieși: el intră automat într-un uriaș grup experimental pe baza căruia sunt puse la punct tratamentele viitoare pentru bolnav de cancer, chiar și pentru cei bogați, sau pentru politicienii care își permit cea mai sănătoasă hrană și cel mai sănătos stil de viață, crezând că lor „nu li se poate întâmpla nimic”. Ba, să nu fie siguri că nu li se va întâmpla și lor într-o bună zi! Și în clipa aia vor beneficia cu toții de faptul că înaintea lor medicii au încercat mii și zeci de mii de scheme de tratament pentru aceeași afecțiune oncologică pe care o vor avea și ei sau rudele lor, putând astfel să le ofere un tratament care să le maximizeze șansele de supraviețuire. Fiindcă despre asta e vorba: în cancer diferențele de la un bolnav la altul pot fi imense, în sensul că o schemă de tratament poate să dea cele mai bune rezultate la un bolnav, și să aibă rezultate mediocre la altul. Tocmai de aceea medicii trebuie să abordeze individual fiecare caz și să aibă o experiență cât mai vastă, pentru că vorbim de vieți de oameni, nu de șuruburi sau capace făcute la strung, la metru, după șablon.
Or, în clipa în care pui omul să co-plătească ceva – tratamentul – de pe urma căruia ̆ umanitatea prezentă și viitoare, inclusiv bogătanii și politicienii, va profita într-un fel sau altul, practic ieși din sfera moralității, adică ieși de sub imperativul categoric kantian și ajungi… undeva. În altă zonă. Într-una a inumanului, cu certitudine.
Ce ar fi ca fiecare sărac să ceară și el 5 bănuți pentru fiecare aplicare reușită a unei scheme de tratament al cărei cobai s-a întâmplat să fie el?… Sau să cerem și noi 5% din averea fiecărui milionar vindecat de cancer pe baza unei cazuistici la care au contribuit milioane de oameni normali?…
Din păcate mulți oameni bogați, și mulți politicieni, suferă încă de iluzia că „lor nu li se poate întâmpla nimic” sau că, dacă li se va întâmpla, ei (sau cei dragi lor) se vor putea trata la Viena, în Turcia, în Franța, în Italia sau naiba mai știe unde. Exceptând anumite cazuri foarte, foarte rare de cancer, care nu se pot trata, într-adevăr, decât în clinici specializate din străinătate, 99,9% dintre bolnavi se pot trata bine-mersi și în România, unde medicii au și competențele necesare, și mijloacele materiale. Mersul în străinătate fiind complet inutil, pentru că oncologii de acolo oricum vor prescrie o schemă de tratament bazată pe aceleași medicamente care se prescriu și la noi, fiindcă e vorba de ceva standardizat în toată Uniunea Europeană.
Sper ca politicienii să respingă această rușine de proiect iar acelui parlamentar îi urez să se uite în ochii celor 6 copii pe care-i are și să le ceară iertare.
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu