Lucian Davidescu: „Narativa” interzisă a Ucrainei

—

Adulții știu de obicei diferența dintre vină și răspundere, dar în cazul Ucrainei le mai scapă.

Dacă cineva îți bate copilul, e vina bătăușului. Tu ori mori cu namila de gât, ori nu ești demn să îi fii părinte, ori nu-i copilul tău.

Dacă însă îndemni copilul să se bată în continuare cu namila cât timp îi cauți tu un băț mai mare, vina este tot a namilei, dar răspunderea e a ta.

E atât de simplu, și nici măcar nu contrazice în vreun fel ideea de „claritate morală”.

—

Rusia a agresat Ucraina. A făcut asta în 2014, când a invadat și anexat Crimeea. A planificat-o riguros, cu „omuleți verzi” și aproape fără victime, dar nu a fost mai puțin samavolnic. Maidanul, debarcarea președintelui, discuțiile Victoriei Nuland – pe cine și unde să pună – sunt un context relevant dar nu motiv legitim. Nimic nu le dădea dreptul rușilor să invadeze un vecin.

SUA și Europa doar s-au făcut că reacționează, cu câteva glume de sancțiuni, dar în rest Europa a continuat să ia gaze ieftine și să construiască conducte noi, ”business as usual”. Când Trump le-a reproșat asta mai târziu, diplomații germani rânjeau mânzește, ca la un diliu.

Dar pentru Ucraina a fost o ofensă de neacceptat. Nu puteau face nimic dar nici nu puteau să lase lucrurile așa. Nici măcar nu-și doreau neapărat Crimeea înapoi, că totuși votaseră că vor cu rușii și ar fi fost imposibil de pacificat, dar rușii trebuia să sufere cumva. Și e de înțeles, așa reacționează orice națiune.

Doar că la început resentimentul s-a răsfrânt pe propriii cetățeni. În Crimeea le-au tăiat apa, ca să vadă ei cât de rău e sub ruși. În Donbas au început să bombardeze orașele care cereau autonomie. În dreptul internațional, bombardarea propriilor cetățeni nu e totuși motiv de invazie. Rușii n-au avut vreo scuză să-i ajute pe separatiști dar totuși au făcut-o.

Așa a izbucnit războiul civil hibrid. Guvernul a lansat o ofensivă militară să preia controlul în Donbas, care însă a fost respinsă și a sfârșit cu prinderea trupelor naționale în încercuirea separatiștilor. Atunci a apărut acordul Minsk 1, pe care partea rusă l-a încălcat de îndată, astfel că a fost înlocuit în scurt timp cu Minsk 2, pe care partea ucraineană l-a încălcat sau refuzat să-l implementeze puțin câte puțin. Am aflat abia recent de la Angela Merkel că amândouă au fost doar o tragere de timp pentru ca Ucraina să se înarmeze.

Ucraina a făcut pași spre aderarea NATO după ce în 2019 a trecut aspirația asta în Constituție. În același an, Volodimir Zelenski a fost ales pe un program care promitea pacea, adică în principal implementarea acordurilor de la Minsk. Însă grupurile naționaliste radicale (dintre care unii în trecut își tatuau svastici) nu au fost de acord și l-au presat să tragă de timp. Bombardamentul orașului Donetsk a continuat ani de zile, drepturile minorității rusești au continuat să se restrângă.

Rusia nu a fost de acord cu aderarea la NATO. Este de așteptat ca o putere nucleară să aibă astfel de obiecții (nici SUA nu ar accepta baze chinezești în Mexic sau rusești în Cuba), însă nu este acceptabil ca remediul să fie încă o invazie. Și totuși, în 2022 Rusia a invadat din nou, așa cum bine-știm. Nu-i vreo discuție asupra vinovăției, Rusia este namila. Dar cine-i responsabil?

SUA și Europa au dat dovadă de un cinism greu de imaginat. Știau că Ucraina nu poate câștiga și au ajutat-o doar atât cât să obțină deznodământul pe care și-l doreau: o namilă extenuată de loviturile nenumărate aplicate prichindelului. După fiecare repriză îi mai dădeau un ciomag puțin mai mare și îl trimiteau iar la luptă. Când i se înmuiau picioarele sub lovituri, ei îi zbierau să nu mai fie așa mototol. Când leșina, îl mai stropeau cu apă pe față să se dezmeticească. Lipsa oricărei șanse de a obține ceva au spoit-o cu propagandă deșănțată și isterică, cu grohăituri psihopate despre versiunea lor orwelliană de „claritate morală”.

Ce putea să facă Ucraina? Ca întotdeauna, istoria contrafactuală n-are prea mult sens, sunt nenumărați factori iar adesea deciziile minore pot ajunge să conteze mai mult decât cele aparent mari.

Unii zic că trebuia să spună clar că nu vor în NATO. Nu vom ști niciodată dacă asta i-ar fi scăpat de ruși sau nu. Totuși, ideea vehiculată de fostul consilier prezidențial Arestovici, că războiul este prețul pe care trebuie să-l plătească Ucraina pentru a intra în NATO, a sunat cel puțin bizar. Totuși, scopul apartenenței la o alianță militară este tocmai să prevină un război, altfel care mai e ideea?

Alții zic că trebuia să-și lase minoritățile în pace să-și facă ce autonomii vor, să nu-i mai persecute și bombardeze. Poate că ar fi fost o idee bună, dar strict din respect față de proprii cetățeni – mulți dintre ei vorbitori de limbă română – nu doar pentru a satisface toanele unui vecin instabil și impredictibil, care oricum nu e niciodată mulțumit.

Dar ca să simplificăm putem aborda problema în abstract: când ai un vecin mult mai mare ca tine, îți trebuie o combinație de trei componente – forță militară, inteligență diplomatică și mult noroc. Uneori e de ajuns doar una ca să te salveze, alteori lipsa uneia singure poate să te îngroape.

Tragedia ucrainenilor este că le-au lipsit toate trei.

Autor: Lucian Davidescu