Lipsind senzația negativă, indignarea, furia, primejdia, a lipsit și putirința. Uitați-vă la ea ce frumos atîrnă.

Uite ce frumos a atîrnat ieri.



E o glumă pe această temă. E gluma cea mai potrivită. Mai înțeleaptă decît “doar o simplă” glumă. O spun în engleză, căci așa o știu și așa sună mai bine.

“What’s the difference between ignorance and apathy?

I don’t know and I don’t care.”

Pe scurt, cam asta s-a întîmplat ieri. Nici n-am știut. Nici nu ne-a păsat.

O temă care i-a lăsat indiferenți pe cei mai mulți dintre români. O lipsă totală de emoție pe subiect.

Și, după cum bine știm, emoția e motorul necesar pentru acțiunea politică. Fie că ieși la vot, fie că ieși în stradă, fie că îi scrii parlamentarului sau îl apuci de nasture cînd îl întîlnești la cumpărături, fie că pregătești tacticos niște Molotoave să le arăți tu lor,

peste tot e vorba de emoție.

Emoția a lipsit. Lipsa de emoție, moartea pasiunii. Oamenii au simțit că nu e tema lor. Nu le-a păsat. Ceva din altă poză, din altă lume. Nu de aici de la noi. Nici ceva de bine, nici ceva de rău. Lipsind senzația negativă, indignarea, furia, primejdia, a lipsit și putirința. Uitați-vă la ea ce frumos atîrnă.

Ieri a atîrnat frumos de tot. Lumea a zis că vine, în toate sondajele, și ale noastre, și ale onor concurenței, românii clamau ritos că vor veni la vot. “Cuuum să nu”. “Cu siguranță”. “Evident că da”. Dar cînd a venit vorba să iasă din casă, uite ce frumos a atîrnat de fapt. S-a sculat doar 20%. Cam puțin pentru cît ne lăudam înainte de vot.

A mai lipsit ceva. A lipsit implicarea organizațiilor politice. Acolo jos, la firul ierbii, organizațiile locale n-au pus osul. Asta s-a văzut cel mai clar în rural. De regulă, participarea la vot era mai mare în rural decît în urban. Acum a fost ușor pe dos.

Sînt mai multe școli de gîndire în această privință. Unele conspiraționale, că așa sîntem noi, popor rațional, vedem conspirații peste tot. Altele mai puțin conspiraționale, bazate pe înțelepciunea multimilenară a lui Murphy,

care dragul de el ne învață că de cele mai multe ori n-are rost să punem pe seama conspirației ceea ce putem pune mult mai ușor pe seama altor chestii, mai prozaice: indiferență, lene, nepăsare. Briciul lui Ockham, cum ar veni.

Conspiraționiștii spun că ar fi vorba de fapt de un blat mermelitor făcut între principalele forțe politice locale și boierii de la Bruxelles. Între PSD și PNL, ambele partide care teoretic au susținut referendumul pentru familie, și progresiștii atomici ai Uniunii Europene. Unii chiar clamează că ar fi vorba de o împăcare pe la spate (da, da, pun intended). Noi nu scoatem oamenii la vot. Voi nu ne mai arestați.

Altă teorie a conspirației e mai jos de stratosfera conspirațiilor galactice. E mai pe la firul ierbii. Ea spune că de fapt ne-am confruntam zilele astea cu o mică, dar sănătoasă rebeliune la adresa conducerii acestor partide. Tot ca în bancurile bune de pe vremuri “să nu-mi spui tu mie cum s-o bag”.

Unii pesediști ar fi supărați pe Dragnea și ar fi vrut să-i arate un pic de cartonaș galben, dacă n-au putut să-i arate cartonașul roșu la CEx-ul recent. Și atunci au stat acasă. Și de supărare, și de resurse. Și primarii, că deh, nimic nu se face fără resurse și ei n-aveau chef să consume resurse pe o luptă pe care n-o simțeau că e a lor. Și activiștii locali, din aceleași motive. Și votanții, care n-au vrut să marșeze la “referendumul lui ăla”.

Unii peneliști ar fi supărați pe Orban și ar fi vrut să-i arate și lui ceva, un cartonaș, un organ, o bucățică de piele, orice – după cum s-a și văzut de altfel aseară, după închiderea urnelor, cînd un grup de rebeli au sărit imediat la gîtul lui. Și atunci și primarii lor, activiștii lor au făcut același lucru ca și pesediștii. O unire-n cuget și simțiri peste prăpastia politică ce-i desparte.

Alții nu-și opresc privirea la politică, ci la “the real thing”. Ei pun seama pe un cartonaș galben arătat de către români popilor, bisericii, religiei. “Să nu ne spui tu cum s-o băgăm”. Indiferenți sau supărați pe popi, oamenii n-au percutat la îndemnul lor.

Identificăm și în acest caz aceeași discrepanță dintre ce zic românii în sondaje și ce fac de fapt. Dintre opinie și comportament. “Mergeți la biserică??” “Ooo, da, cum să nu. În fiecare zi”. “Mergeți la operă??” “Ooo, da, cum să nu. Chiar și de mai multe ori pe zi. Lunea și vinerea îmi iau și micul dejun acolo, la operă. Au o mîncare foarte bună”.

Realitatea, în schimb, e un pic diferită. Pe principiul “nu fă ce face popa, fă ce zice popa”, la fel putem spune și noi “nu te lua după ce zic românii că fac, ia-te după ce fac ei de fapt”. Cuvinte. Cuvinte everywhere.

Fiecare din aceste explicații de mai sus sună bine, ca orice teorie a conspirației. Eu, în general, sînt sceptic cu teoriile astea ale conspirației. Complexitatea bate predicția.

Unde sînt prea multe forțe la mijloc, de cele mai multe iese într-un fel, dar în nici un caz cum și-ar dori oricare din actorii participanți la balamucul complicat. Problema celor trei corpuri în societate. Pardon, problema celor n corpuri. Multe corpuri. Foarte multe corpuri. Unele pe persoană fizică. Altele pe persoană compusă. Societatea asta. Fiecare trage într-un fel de ea. Și uneori rezultanta forțelor e cum vrea acel fiecare conspirațional. Alteori nu.

Societatea asta.

Autor: Mirel Palada

Sursa: Mirel Palada