Ne aflăm în următoarea fabulă: lupul, devorator de oi din turmă, își prinde într-o zi laba într-o cursă pregătită dinadins de cioban.
Ți-ai furat-o, frățioare – îi spune ciobanul, privindu-l șiret de sus și mângâindu-și cu înțeles chimirul. Se simțea omul momentului. Fuma ecologic, mestecând tutunul în loc să-l ardă.
Mi-am furat-o eu dar ți-o furi și tu – îi răspunde, scrâșnind din colții lui galbeni, de vechi lup de mare, lupul de pădure. Te-am înregistrat, și audio și video, și stereo și color, cum junghiai miei și-i vindeai pe-ascuns în săptămâna Floriilor, ca apoi să te plângi că ți i-am mâncat eu. Mă eliberezi, nu știu nimic. Mă ții în fiare, devin fiară. Spun totul, arăt totul, și ne facem frați de sânge și de celulă. De sânge de miel căsăpit și de celulă viageră. Ce zici?
Cum, din greșeală, microfoanele rămăseseră deschise în pădure, turma de mioare auzi în direct toată această discuție. Se împărți degrabă în două tabere, care se puseră pe behăit, a jelanie, în poienile reprezentative ale pășunii. De-atunci, lâna li se scămoșă și laptele li se amărî.
Morala: un adevăr spus doar pe jumătate poate strica mai mult decât o minciună păzită pe de-a-ntregul!
***
După serialul dezvăluirilor lui Sebastian Ghiță apare, acum, serialul dezvăluirilor lui Dan Andronic. Purtând, acesta din urmă, și un supratitlu cu tâlc: „Noi suntem statul”!
Cu tâlc, pentru că duce cu gândul la o rostire din ultimul an, mult mediatizată, a Laurei Kovesi: „Noi suntem DNA”!
Alături de cele două seriale, asistăm la o inflație de recitaluri cu turnători celebri și turnătoriile lor minunate, pe bază de cloroform. Traian Băsescu și Elena Udrea țin afișul, dar îi secondează o armată întreagă de figuranți: sereiști, procurori, judecători, politicieni, scoși toți din joben, la momentul oportun, pentru câte o turnătorie mai nasoală, pe post de cascadori, să nu-si julească protagoniștii viitorul .
Am spus „turnătorii pe bază de cloroform” pentru că ele nu sunt niciodată duse până la capăt, să omoare, ci doar sunt aplicate apăsat, peste gura amenințătoare a celor demascați pe jumătate, încercând să-i adoarmă.
La toți acești dezvăluitori ai momentului recunoaștem cu ușurință, dar și cu o imensă rușine de rasă, o formă comună de atrofie a condiției lor de ființă umană: prevalarea instinctului de conservare asupra oricăror scrupule de natură morală.
Oamenii ăștia par a fi gata să-și sacrifice viața. Foarte spectaculos! Spun adevăruri periculoase, cu potențial de a zgâlțâi din temelii construcții grele, sub care se află chiar și ei. Niciodată, însă, numai ei. Câtă temeritate! Ce eroi! Nu?
Ghiță, cu bombele lui cu fragmentație despre ciclopul Coldea și gorgona Kovesi, Dan Andronic cu mărturiile sale năucitoare despre conclavuri de conspiratori care arestau politicieni și puneau președinți după bunul lor plac, Elena Udrea cu jurnalul dânsei de campanie prezidențială din care aflăm, prin intermediul lui Ion Cristoiu, ce cărăușie de șpăgi și recompense s-a practicat la cel mai înalt nivel al statului, ani de zile, în tăcere, sub nasul ei, ori Traian Băsescu, naivul înregistrat fără voie exact când vorbea despre înregistrările din biroul său, compromițătoare pentru oricine s-ar gândi să se atingă de un singur fir de păr din chelia lui luxuriantă…
Toți își încep debordarea de mizerii cu o lacrimă pentru bunele lor intenții dejucate de oamenii răi cu care s-au înhăitat, și despre care credeau, la vremea respectivă, că sunt oameni buni.
Vă amintiți Ghiță ce spunea: „am ajutat-o pe doamna Kovesi să scape de acuzația de plagiat pentru că așa credeam eu, atunci, că e bine pentru țară”. Dan Andronic, și mai grijuliu decât Ghiță pentru propria-i piele, ne spune, pe de o parte, că alegerile din 2009 au fost câștigate, pentru Băsescu, de „Statul” format la acel moment din Coldea, Maior, Gabriel Oprea și Laura Kovesi, iar, pe de altă parte, ne asigură că Traian Băsescu a ieșit atunci președinte pe bune. A dracului dilemă…
Elena Udrea își justifică dezvăluirile anti Coldea și Kovesi prin nevoia de a se face, odată, dreptate în țara asta, iar Traian Băsescu o dă tot pe patriotism, spunând că instituțiile de forță din România au devenit, de când au ieșit de sub controlul lui, niște adevărate pericole pentru democrație. De aceea trebuie oprite, cât mai e timp, și, domnia sa, prin pozițiile critice luate, tocmai asta încearcă să facă.
Nu numai că sunt lași, ipocriți, mincinoși, răzbunători, dar sunt și proști, luându-ne de proști.
Oamenii aceștia nu doar că au știut lucruri îngrozitoare, pe care le-au tăinuit până acum, dar au și contribuit la făptuirea lor.
Ghiță fusese de față când primul ministru al României era șantajat de Coldea să nu facă autostrada Predeal – Brașov, ba, mai mult, chiar el îl convinsese pe Ponta să se ducă la acea întâlnire. Putea să vorbească încă de atunci. Nu a făcut-o! Pentru că interesele lui personale erau altele decât cele ale țării. Dan Andronic știa, la momentul publicării exit – poll-urilor de la prezidențialele din decembrie 2009, că Băsescu a câștigat alegerie fraudulos, ajutat de „Statul” pe care acum îl demască. Putea, dacă ar fi fost patriot și curajos (cum incearcă să se prezinte azi) să demaște lovitura de stat. Nu a făcut-o! Pentru că îi convenea să tacă. Și pentru că interesul național nu figura printre prioritățile conștiinței sale. Traian Băsescu a ascultat cu zâmbetul pe buze, probabil, complotul pe care Coldea și Kovesi i-l raportau în vederea arestării lui Dan Voiculescu. Știuse de scoaterea din joc a judecătorului Mustață și de înlocuirea acestuia cu „plutonul de execuție” Camelia Bogdan cu două zile înainte de făptuirea acestor netrebnicii, dar nu a făcut nimic să le împiedice. Deși ar fi putut. Nu a făcut nimic să prevină un oribil abuz, pentru că îi convenea. Și a tăcut. A inchis ochii!
Toți acești infractori oribili, toți acești trădători de țară, până la urmă, fac acum pe ultragiații, pe justițiarii, pe marile conștiințe naționale ce nu mai pot tolera nedreptatea. Ei au devenit patrioții de baricadă, cărora, națiunea, dacă ar avea un pic de bun simț, ar trebui să le arate recunoștință.
Par gata să se sacrifice? Poate. Dar numai și numai ca să-și salvezea propria lor piele, de doi bani. Puțin le pasă de patrie și patriotism! Căci, dacă le-ar păsa, ar merge până la capăt, măcar cu dezvăluirile promise. Făcând astfel un bine țării, ajutând la curățirea ei, prin jertfa lor, de statul mafiot și pervertitor.
Sebastian Ghiță a cutezat până la un punct, al negocierii favorabile pentru sine, după care s-a oprit. Exact când mai trebuia ridicat doar un colț de voal ca să fie atins un prag de dreptate, ca să fie resuscitată speranța.
Traian Băsescu e incapabil să-și depășească propriile limite, de șantajist prin vocație, de jucător la cacealma. Ar avea armele (înregistrări și documente) să scape instantaneu țara de jegul pe care, în mandatele sale, l-a așternut peste instituțiile de forță. Nu o face. Pentru că e mic și nu înțelege altceva din ce-ar putea fi în istorie destinul său decât că trebuie să-și păzească cu orice chip blana lui năpârlită, mârâitul lui răpciugos.
Marile dezvăluiri politice la care ne fac părtași frica de pușcărie și setea de răzbunare a unor oameni slabi ce-au fost odată puternici au, desigur, valoarea lor. A nu se interpreta acest text ca o formă de bagatelizare a incredibilelor adevăruri pe care, astfel, le aflăm.
Revolta mea vine, însă, din morala fabulei din deschidere: „Un adevăr spus doar pe jumătate poate strica mai mult decât o minciună păzită pe de-a-ntregul!”
Iată: adevărul lui Ghiță, spus doar pe jumătate, dimpreună cu adevărul lui Băsescu, spus doar pe jumătate, au afectat binomul… doar pe jumătate. Jumătatea rămasă astfel, în funcțiune, n-o fi cumva mai rea decât întregul de dinainte?
Sursa: Contele de Saint Germain
Sursa foto: Diseara.ro
Adauga comentariu