Când ni s-a urat să trăim bine, ne-am lăsat amăgiţi. Iată-ne acum pe cealaltă pantă a lui să trăiţi bine, acolo unde e valabil exact contrariul. Că nu trăim bine ştie acum orice copil, dar, în plus, şi că nici vorbă nu mai poate fi de aşa ceva, mulţi ani de acum înainte. Ani mulţi şi răi, când cetăţeanul român va coborî treptele mizeriei, una câte una, ori chiar sărind câte două-trei, într-un ritm ameţitor. Iar ameţeala aceasta nu e aceea de la ringispiel sau tiribombă, ci una mai degrabă provocatoare de suferinţe nebănuite încă.
Ne putem întreba la infinit de ce e la noi mâncarea mai scumpă decât în celelalte ţări ale Uniunii Europene, când aici veniturile sunt de zece ori mai mici decât în oricare dintre aceste ţări. Şi de ce costă, pentru noi, kilometrul de autostradă cât cinci sau zece prin vecini şi, în plus, aici construcţia aia scumpă nici nu avansează altfel decât cu viteza celui mai lent dintre melci. Forget it, cum ar spune un american realist. De ce un politician care, în primii ani de mandat în Parlament, se bucura la milionul cu care era retribuit atunci e acum un ciocoi îmbuibat?
Iar noi visăm să ne putem întreţine onorabil din plata pentru treburile pe care le îndeplinim, la stat, la particulari. Ni se dă peste bot când nu ne vedem de treabă şi mai întrebăm cum te poţi îmbogăţi dintr-o leafă de parlamentar când aceasta nu e una generatoare de mari averi. Ni se dă peste bot cu faptul că aceşti oameni au abilităţi speciale pentru afaceri şi astea ar fi o garanţie, atunci când sunt votaţi, că vor fi în stare să ne apere interesele cel mai bine. E evident – şi ne-am plictisit şi să o mai scriem – că ei ştiu toţi, dar absolut toţi, să-şi chivernisească propriile averi, să se ocupe cu atenţie maximă de propriile interese, dar devin dezinteresaţi şi, în consecinţă, inabili când e vorba de interesul public, adică tocmai acela pe care se presupune că îl au în centrul preocupărilor sau, cum se spune azi, pe fişa de post. Am spus parlamentari? Scuzaţi. Trebuia să spun parlamentari, miniştri şi slujitori mai mărunţi prin administraţia publică.
Nu mai idealizez de mult timp nici sistemul capitalist, cum nu l-am idealizat niciodată nici pe cel opus. Totuşi, mă întreb cu cât le creşte averea congresmenilor americani sau deputaţilor din ţările cu sistem democratic mai vechi? Sau chiar din alte ţări care au împărtăşit o vreme aceeaşi soartă cu noi. Citeam, nu demult, în ziar cred, că suma cifrelor de afaceri ale tuturor constructorilor de şosele din Bulgaria e egală cu aceea a unuia singur de la noi, e drept, a celui din fruntea listei. Şi, cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea?), în Bulgaria s-au construit, de bine, de rău, câteva sute de kilometri de autostrăzi, iar la noi câteva zeci. Ce reiese de aici? Că a nu lucra aduce, în unele cazuri, bani frumoşi în România de azi. Păi, dacă e aşa, nu vom mai lucra nici noi, o să vă grăbiţi dumneavoastră să ziceţi. Staţi, că afacerea nu e la fel pentru toată lumea. Egalitatea, spunea fabulistul de demult, nu e pentru căţei. Or, noi ce altceva suntem în ochii lor decât căţei? Din ăia cărora le dai peste bot de câte ori nu stau la locul lor şi ridică pretenţii, să fie şi ei egali cu dulăii. Ne-am grăbit, era să zic „ca proştii”, dar renunţ, că nici ca înainte nu mai era de trăit, la democraţie, fără să ne mai amintim fabulele din copilăria uitată a fiecăruia dintre noi.
Sunt mulţi cei care, trecuţi ca gâsca prin apă (o altă frumoasă vorbă românească de pe vremea primelor clase, uitată azi) prin şcoli, multe sau mai ales puţine, se întreabă de ce atâta învăţătură, la ce e bună ea? Păi, uitaţi, de pildă, să stabilim cum stăm, cine suntem din punctul de vedere al celor pe care chiar noi îi desemnăm să ne reprezinte şi să ne conducă spre culmile binelui comun. Am şti dinainte, dacă ne-am mai aminti ce am învăţat cândva, că aceste culmi o să fie unele ale bunăstării doar pentru ei, iar pentru noi doar mizeria organizată de ei va rânji triumfătoare până pe la sfârşitul veacurilor.
Mă întreb dacă învăţătura la care am făcut aluzie mai sus e totuna cu învăţătura de minte. E şi nu e, ba, aş spune că ea, cea dintâi, ţi-o furnizează pe a doua mult mai repede decât dacă ai aştepta să te dai cu fruntea de pragul de sus de nu ştiu câte ori. Numai că nouă nu ne vine să credem, mereu, ce vedem, ce ni se întâmplă şi o luăm iar de la capăt, iar îi votăm, iar blestemăm că ne-am înşelat, ca şi cum ne-a pus cineva. Votul nu e obligatoriu şi, chiar dacă ar fi, nu e obligatoriu să votezi pe cineva, când ştii că toţi sunt o apă şi-un pământ, aşa cum s-a organizat încă de pe vremea Securităţii travestite şi a dlui Ion Iliescu. Căci aceasta e problema noastră: că vechea pătură de ticăloşi a continuat să facă jocurile chiar după ce, teoretic, trecuse vremea lor.
A păţit ceva Iulian Vlad, a păţit ceva toată liota de ofiţeri care a recrutat şi dirijat informatorii Securităţii? Aş, tot cei din urmă, mulţi şantajaţi, ispăşesc pentru ei. Trebuia respectată ordinea: întâi condamnaţi ofiţerii, de la cel mai de sus până la ultimul ticălos, şi abia după aceea să le vină rândul uneltelor lor. În schimb, au fost pedepsiţi drastic profesorii şi învăţătorii, iar asta nu va face decât ca manipularea oamenilor să reuşească tot mai bine şi binele particularilor de la conducerea ţării să crească. Şi ei să trăiască bine.
NICOLAE PRELIPCEANU
sursa: romanialibera.ro
Adauga comentariu