„Elitele” dezrădăcinate, au făcut tot posibilul să-i deschidă larg uşile către „modelul occidental” şi „valorile europene”, dar cu preţul închiderii şi înstrăinării ei faţă de ea însăşi. O înstrăinare şi sufletească, dar şi materială. Aceasta, în numele utopicului ideal „o ţară ca afară” – trecându-se cu vederea faptul că o ţară nu poate deveni avansată şi dezvoltată fără a urma un proces organic, în etape fireşti, fără a-şi proteja, menţine şi activa în propriul folos tocmai „motoarele” care ar duce-o către o astfel de dezvoltare – cum sunt resursele ei şi capitalul ei uman şi material, potenţialul ei de creştere, energiile creative şi talentele de care dispune.
Celor care au atras atenţia cu privire la aceste aspecte li s-au aplicat, în mod denigrator, etichete precum „izolaţionişti” sau „putinişti” – un „gaslighting” folosit tot mai agresiv ca tehnică de manipulare pentru a bloca orice dialog şi a crea falii şi clivaje, într-un popor fragmentat şi tot mai înstrăinat de propriul suflet.
Cei care ne-au acuzat de „izolaţionism” sunt cei care, în ultimii 35 de ani, au făcut tot posibilul să izoleze România de ea însăşi, să ne izoleze unii de ceilalţi şi să ne dezbine, în special prin strategii de antagonizare şi declanşare a fricii. Cum spuneam altă dată, frica este sfârşitul comuniunii. Tragedia trăită de ţara noastră în toţi aceşti ani a fost cauzată nu de eşecul alinierii ei la „standardele europene” şi al „integrării” în rândul „lumii civilizate” occidentale, ci de instrăinarea ei faţă de ea însăşi, de refuzul „elitelor” de a-i înţelege şi de a-i vedea cu adevărat realitatea şi sufletul.
Prioritară nu era integrarea în „comunitatea europeană”, după traumele provocate de comunism, ci reintegrarea noastră în propriul neam, regăsirea de sine, pentru a se realiza astfel vindecarea de aceste traume, pentru a se putea reface comuniunea şi solidaritatea dintre noi, în baza aceloraşi valori vii care ne-au menţinut uniţi şi demni de-a lungul istoriei, printre care cele mai importante au fost credinţa şi legătura cu pământul. Fără acestea – spunea Sf. Dumitru Stăniloae, un popor decade în starea de masă.
Altă dată un „popor al comuniunii” (Părintele Stăniloae), într-o astfel de situaţie a ajuns o ţară menţinută în umilinţă, în frică, într-o stare de dezbinare şi de neîncredere în sine. Spuneam mai demult că a nu mai fi în comuniune este, de fapt, marea tragedie a omului contemporan, iar ea se reflectă implicit la nivelul unui neam. „Elitele” au fost incapabile de a ilustra aceste adevăruri în faţa neamului pe care au pretins că îl reprezintă.
De aici au pornit toate realele probleme care au adus suferinţă atâtor români – şi celor rămaşi, dar şi celor care au fost alungaţi departe de vetrele lor, deşi poartă permanent în suflet dorul de casă şi tristeţea că nu şi-au putut crea un rost în propria lor ţară. E o rană vie în sufletele lor şi, oricât ar încerca să o acopere în uitare (muncind printre străini până la epuizare şi uitarea de sine), ea rămâne acolo şi sângerează. Exodul părinţilor plecaţi la muncă în străinătate şi destrămarea, din această cauză, a nenumărate familii au lăsat traume de neşters în sufletul atâtor copii!
Aceste reale probleme nu au fost niciodată preocuparea celor care au ajuns la conducere nu în virtutea calităţilor lor de lideri de stat, ci în virtutea statutului lor de slugi, pe care l-au câştigat prin neiubirea lor. Fiindcă, aşa cum arăt în text, „numai cine iubeşte vede cu adevărat”. De-a lungul istoriei, numai cei care au iubit-o şi s-au jertfit pentru ea au ştiut să vadă şi adevăratele soluții ce îi erau potrivite, tocmai fiindcă nu erau o formă fără fond (precum sloganul lipsit de substanţă „o ţară ca afară”), ci erau ancorate în realitatea și adevărul ei.
Autor: Irina Bazon
Adauga comentariu