Reluarea atacului la adresa memoriei lui Mircea Vulcănescu.
Pe furiș, „ca hoții”, la 5 aprilie 2023, conducerea Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” din București a schimbat numele instituției de învățământ în „Liceul Economic nr. 1”. Consiliul de Administrație al școlii a eliminat astfel din titulatura instituției numele marelui filosof martir al Bisericii Ortodoxe Române Mircea Vulcănescu: „Anunț cu bucurie că, astăzi (5 aprilie 2023 – n.r.), Consiliul de Administrație a luat decizia să schimbe numele instituției de învățământ din Liceul Tehnologic «Mircea Vulcănescu» în «Liceul Economic nr. 1». Decizia a fost luată în unanimitate” (Daniel Băluță, primarul Sectorului 4 al Capitalei) (Redacția)[1].
Bolșevicul și martirul
Din când în când, așa, ca din senin, trezit parcă din somnolența cauzată poate de lipsa de activitate de la Institutul pentru studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian se apucă să dezgroape iarăși și iarăși martirii asasinați în timpul instaurării regimului comunist în România, după cel de Al Doilea Război Mondial, aruncați în gropile comune de la Aiud sau Sighet.
Parlamentarii României au votat în 2015 cu lașitate și indiferență, aproape în unanimitate o lege care poate interzice învățământului românesc să comenteze, să înțeleagă perioada care a precedat instaurării comunismului. O lege care, în loc să permită cunoaștere, dezbatere, înțelegere, nu face decât să interzică. La fel ca pe vremea Inchiziției, în Evul Mediu.
Legea aceasta este însă arma pe care o folosește directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România – „Elie Wiesel”, domnul Alexandru Florian, pentru a-și continua lupta de „curățare a spațiului românesc de simbolurile fasciste”.
Ultima sa țintă nu este nouă.
A mai încercat să schimbe numele Liceului Tehnologic „Mircea vulcănescu” și în anul 2017. Înverșunarea sa împotriva intelectualilor interbelici, care au fost exterminați de comuniști, m-a determinat să scriu câteva articole, „Deșteaptă-te, române!”[2] și „Vânătorii de români”[3], în care mă întrebam dacă nu cumva încrâncenarea domnului Alexandru Florian împotriva unor intelectuali ca Nichifor Crainic sau Mircea Vulcănescu se datorează, de fapt, patriotismului lor, anti-comunismului lor explicit…
E curios însă că astăzi, în această perioadă frământată, când în apropierea țării se desfășoară un conflict armat, domnul Alexandru Florian nu s-a manifestat în favoarea Păcii. În fond, Holocaustul pe care îl studiază institutul pe care îl conduce s-a produs în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și ura împotriva unui popor nu poate aduce decât moarte și distrugere.
Nu l-am auzit să comenteze în vreun fel existența în Ucraina a zeci de monumente ridicate în amintirea unor naziști notorii, condamnați de justiția internațională pentru crime împotriva evreilor, așa cum sunt Stepan Bandera și Simon Petliura. Nu l-a îngrijorat în niciun fel pe domnul Alexandru Florian că în țara vecină există monede cu efigia unora care au trimis la moarte evrei, polonezi și ruși? Alexandru Florian nu poate dormi însă pentru că un liceu din București poartă numele unui intelectual asasinat în pușcăriile comuniste.
Scriam în 2017: „În anul 2007, regimul comunist a fost condamnat în plenul Parlamentului României ca fiind ilegitim și criminal. Tribunalele Poporului și sentințele lor nu sunt și ele ilegitime și criminale? Câți nevinovați au fost trimiși în lagărele morții de comuniști? Câte dosare s-au inventat persoanelor care s-au opus fățiș instaurării regimului comunist în România? Avem încă un institut: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care cercetează tocmai asta. Se pare că nu are la dispoziție o legislație la fel de eficientă pentru a-i putea condamna pe cei găsiți vinovați. Și se pare că nimeni nu s-a gândit să-i urmărească și să-i pedepsească pe intelectualii care au sprijinit, au predat în școli și facultăți o ideologie criminală.
Acuzatoarea publică din dosarul ziariștilor judecați de Tribunalul Poporului în perioada mai-iunie 1945, Alexandra Sidorovici – soția lui Silviu Brucan – spunea despre Nichifor Crainic că „este vinovat pentru că a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putința influenței asupra tineretului!”.
Conform legii din 2007, Radu Florian și fiul său Alexandru, profesori de socialism științific la Universitatea din București – primul timp de 50 de ani! – se fac vinovați de «otrăvirea sufletelor tinere». Cum de nu se regăsesc pe lista lui Tismăneanu din raportul pe care Băsescu l-a citit în Parlamentul României?”.
Poate a sosit momentul ca bătrânul bolșevic Alexandru Florian să se retragă la pensie, obosit de vechile sale ranchiune. La urma urmei ar trebui să constate că românii ar putea să dea și altora lecții despre toleranță…[4]
Prof. Ilie Bădescu – „Cei ce luptă împotriva numelui și a operei lui Mircea Vulcănescu se războiesc cu memoria luminii unui popor creștin. Martirul ortodox n-a urât pe nimeni. A iubit până la capăt”
Ca sociolog și de trei ori președinte al Asociației Române de Sociologie am datoria să răspund în legătură cu presiunile la care sunt supuse cadrele didactice ale Liceului Mircea Vulcănescu pentru schimbarea numelui instituției.. Chiar și dacă n-aș fi avut aceste calificări, ca român și creștin, cu o imperativă asumare a substratului iudeo-creștin pe care s-a zidit edificiul uneia dintre cele mai curajoase civilizații din istorie (în raport cu cele 28 câte s-au succedat pe planetă), civilizația europeană, n-aș rămâne indiferent dacă s-ar întâmpla ceea ce spui, adică dacă s-ar aplica măsuri din partea administrației locale, a sectorului în care este plasat liceul „Mircea Vulcănescu”.
Numele marelui om, sociolog, filosof creștin și economist, este legat de marea biruință a sociologiei spiritualiste în cadrul celei mai mari școli de sociologie din România și una dintre marile școli sociologice la scară mondială.
A pierit mucenicește în închisorile comuniste, opera i-a fost interzisă în perioada comunistă, în prima fază, cea a regimului de ocupație, de esență cominternist-sovietică, restituirea operei sale fiind desăvârșită imediat după schimbarea de regim din 1989 prin vrednicia unuia dintre marii editori ai României culturale.
Numele său a fost proscris prin hotărârea dictatorială, antiteistă și antiromânească, a nucleului cominternist al regimului comunist. Casa i-a fost confiscată ca și casa lui Dimitrie Gusti, în cadrul operației de represiune nu doar a persoanelor ci și a familiilor acestora.
Fiica sa, Doamna Măriuca Vulcănescu, a fost arestată când abia împlinise 17 ani, în ceasul la care tatăl său pierea în închisoare, lăsându-ne acel înfricoșător legământ: „Și să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați !”. El a plecat în lumea drepților cu regula de aur a mărturisitorilor lui Iisus: iubirea de vrăjmaș.
Cei ce se războiesc acum cu numele lui Mircea Vulcănescu îl urăsc pentru această regulă a iubirii desăvârșite, fiindcă ei sunt fiii urii, nu din alt motiv. Fenomenul acesta are mai întâi acest înțeles: războiul împotriva iubirii, declarat și purtat de către cei ce-L urăsc pe Iisus fiindcă ne-a lăsat drept legământ regula iubirii desăvârșite.
Cel ce are vocația urii și cultul suprimării nu se va împăca niciodată cu cei ce se fac părtași ai acestei reguli de iubire fără condiționalitate. În al doilea rând, cei ce luptă împotriva numelui și a operei lui Mircea Vulcănescu se războiesc, evident, cu memoria luminii unui popor creștin.
Mircea Vulcănescu n-a urât pe nimeni. A iubit neîmpărțit, până la capăt. De ce ar dori cineva să fie uitat numele său? Să răspundă la această întrebare cei ce solicită ștergerea numelui său de pe zidul liceului omonim și a hodonimului de pe indicatorul străzii etc[5].
Imagine – Eugen Mihăescu
Bolșevicul și martirul
Din când în când, așa, ca din senin, trezit parcă din somnolența cauzată poate de lipsa de activitate de la Institutul pentru studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”, Alexandru Florian se apucă să dezgroape iarăși și iarăși martirii asasinați în timpul instaurării regimului comunist în România, după cel de Al Doilea Război Mondial, aruncați în gropile comune de la Aiud sau Sighet.
Parlamentarii României au votat în 2015 cu lașitate și indiferență, aproape în unanimitate o lege care poate interzice învățământului românesc să comenteze, să înțeleagă perioada care a precedat instaurării comunismului. O lege care, în loc să permită cunoaștere, dezbatere, înțelegere, nu face decât să interzică. La fel ca pe vremea Inchiziției, în Evul Mediu.
Legea aceasta este însă arma pe care o folosește directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România – „Elie Wiesel”, domnul Alexandru Florian, pentru a-și continua lupta de „curățare a spațiului românesc de simbolurile fasciste”.
Ultima sa țintă nu este nouă.
A mai încercat să schimbe numele Liceului Tehnologic „Mircea vulcănescu” și în anul 2017. Înverșunarea sa împotriva intelectualilor interbelici, care au fost exterminați de comuniști, m-a determinat să scriu câteva articole, „Deșteaptă-te, române!”[2] și „Vânătorii de români”[3], în care mă întrebam dacă nu cumva încrâncenarea domnului Alexandru Florian împotriva unor intelectuali ca Nichifor Crainic sau Mircea Vulcănescu se datorează, de fapt, patriotismului lor, anti-comunismului lor explicit…
E curios însă că astăzi, în această perioadă frământată, când în apropierea țării se desfășoară un conflict armat, domnul Alexandru Florian nu s-a manifestat în favoarea Păcii. În fond, Holocaustul pe care îl studiază institutul pe care îl conduce s-a produs în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și ura împotriva unui popor nu poate aduce decât moarte și distrugere.
Nu l-am auzit să comenteze în vreun fel existența în Ucraina a zeci de monumente ridicate în amintirea unor naziști notorii, condamnați de justiția internațională pentru crime împotriva evreilor, așa cum sunt Stepan Bandera și Simon Petliura. Nu l-a îngrijorat în niciun fel pe domnul Alexandru Florian că în țara vecină există monede cu efigia unora care au trimis la moarte evrei, polonezi și ruși? Alexandru Florian nu poate dormi însă pentru că un liceu din București poartă numele unui intelectual asasinat în pușcăriile comuniste.
Scriam în 2017: „În anul 2007, regimul comunist a fost condamnat în plenul Parlamentului României ca fiind ilegitim și criminal. Tribunalele Poporului și sentințele lor nu sunt și ele ilegitime și criminale? Câți nevinovați au fost trimiși în lagărele morții de comuniști? Câte dosare s-au inventat persoanelor care s-au opus fățiș instaurării regimului comunist în România? Avem încă un institut: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care cercetează tocmai asta. Se pare că nu are la dispoziție o legislație la fel de eficientă pentru a-i putea condamna pe cei găsiți vinovați. Și se pare că nimeni nu s-a gândit să-i urmărească și să-i pedepsească pe intelectualii care au sprijinit, au predat în școli și facultăți o ideologie criminală.
Acuzatoarea publică din dosarul ziariștilor judecați de Tribunalul Poporului în perioada mai-iunie 1945, Alexandra Sidorovici – soția lui Silviu Brucan – spunea despre Nichifor Crainic că „este vinovat pentru că a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putința influenței asupra tineretului!”.
Conform legii din 2007, Radu Florian și fiul său Alexandru, profesori de socialism științific la Universitatea din București – primul timp de 50 de ani! – se fac vinovați de «otrăvirea sufletelor tinere». Cum de nu se regăsesc pe lista lui Tismăneanu din raportul pe care Băsescu l-a citit în Parlamentul României?”.
Poate a sosit momentul ca bătrânul bolșevic Alexandru Florian să se retragă la pensie, obosit de vechile sale ranchiune. La urma urmei ar trebui să constate că românii ar putea să dea și altora lecții despre toleranță…[4]
Prof. Ilie Bădescu – „Cei ce luptă împotriva numelui și a operei lui Mircea Vulcănescu se războiesc cu memoria luminii unui popor creștin. Martirul ortodox n-a urât pe nimeni. A iubit până la capăt”
Ca sociolog și de trei ori președinte al Asociației Române de Sociologie am datoria să răspund în legătură cu presiunile la care sunt supuse cadrele didactice ale Liceului Mircea Vulcănescu pentru schimbarea numelui instituției.. Chiar și dacă n-aș fi avut aceste calificări, ca român și creștin, cu o imperativă asumare a substratului iudeo-creștin pe care s-a zidit edificiul uneia dintre cele mai curajoase civilizații din istorie (în raport cu cele 28 câte s-au succedat pe planetă), civilizația europeană, n-aș rămâne indiferent dacă s-ar întâmpla ceea ce spui, adică dacă s-ar aplica măsuri din partea administrației locale, a sectorului în care este plasat liceul „Mircea Vulcănescu”.
Numele marelui om, sociolog, filosof creștin și economist, este legat de marea biruință a sociologiei spiritualiste în cadrul celei mai mari școli de sociologie din România și una dintre marile școli sociologice la scară mondială.
A pierit mucenicește în închisorile comuniste, opera i-a fost interzisă în perioada comunistă, în prima fază, cea a regimului de ocupație, de esență cominternist-sovietică, restituirea operei sale fiind desăvârșită imediat după schimbarea de regim din 1989 prin vrednicia unuia dintre marii editori ai României culturale.
Numele său a fost proscris prin hotărârea dictatorială, antiteistă și antiromânească, a nucleului cominternist al regimului comunist. Casa i-a fost confiscată ca și casa lui Dimitrie Gusti, în cadrul operației de represiune nu doar a persoanelor ci și a familiilor acestora.
Fiica sa, Doamna Măriuca Vulcănescu, a fost arestată când abia împlinise 17 ani, în ceasul la care tatăl său pierea în închisoare, lăsându-ne acel înfricoșător legământ: „Și să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați !”. El a plecat în lumea drepților cu regula de aur a mărturisitorilor lui Iisus: iubirea de vrăjmaș.
Cei ce se războiesc acum cu numele lui Mircea Vulcănescu îl urăsc pentru această regulă a iubirii desăvârșite, fiindcă ei sunt fiii urii, nu din alt motiv. Fenomenul acesta are mai întâi acest înțeles: războiul împotriva iubirii, declarat și purtat de către cei ce-L urăsc pe Iisus fiindcă ne-a lăsat drept legământ regula iubirii desăvârșite.
Cel ce are vocația urii și cultul suprimării nu se va împăca niciodată cu cei ce se fac părtași ai acestei reguli de iubire fără condiționalitate. În al doilea rând, cei ce luptă împotriva numelui și a operei lui Mircea Vulcănescu se războiesc, evident, cu memoria luminii unui popor creștin.
Mircea Vulcănescu n-a urât pe nimeni. A iubit neîmpărțit, până la capăt. De ce ar dori cineva să fie uitat numele său? Să răspundă la această întrebare cei ce solicită ștergerea numelui său de pe zidul liceului omonim și a hodonimului de pe indicatorul străzii etc[5].
[4] Ibidem https://www.activenews.ro/stiri/ – 6 aprilie 2023.
Adauga comentariu