În ziua de 25 decembrie, în urmă cu 31 de ani, conducătorul României, Nicolae Ceaușescu, după un simulacru de proces, desfășurat într-o garnizoană militară și având în complet unii dintre principalii complotiști ai loviturii de stat, a fost judecat de circumstanță, condamnat la moarte și executat. Era decesul oficial al unei dictaturi. România se putea înălța pe culmile democrației. Putea reintra în orbita statelor europene. Putea aspira la schimbarea parteneriatelor strategice de la est către vest. Dar cu ce preț? Și cu ce consecințe?
În urmă cu nu prea multe zile, în România au pătruns un număr neobișnuit de mare de turiști. Erau turiști între ghilimele. Erau trupe de comando în civil, aparținând mai multor state care aveau misiunea de a declanșa operațiunea de răsturnare a dictaturii exercitate de Nicoale Ceaușescu. Dar și de a asigura o desfășurare garantată a evenimentelor. Astfel încât în vidul de putere să se înșurubeze cine era planificat. Respectiv un grup de conspiratori dirijat de Moscova, dar asistat și de către alte mari puteri democratice. Lovitura de stat urma să se declanșeze.
Cu 9 zile mai devreme, acum 31 de ani, revoluția controlată din străinătate urma să fie declanșată în Moldova. La Iași. Cumva mai aproape de Moscova. Și de comandourile Spețnaz. Nu a fost să fie. Pentru moment, Securitatea lui Ceaușescu a fost mai iute de picior. Iar la vârf încă nu se decisese să trădeze.
Șapte zile mai devreme, în urmă cu 31 de ani, mișcarea a fost declanșată cu sprijin maghiar, sârbesc și francez la Timișoara. De astă dată, scânteia s-a transformat în vâlvătaie. Iar trupele de intervenție și-au făcut treaba. Cuplându-se cu complotiștii de la București.
Două zile mai devreme, în 21 decembrie, în urmă cu 31 de ani, în 1989, se zgâlțâie și Bucureștiul. Se creează faimoasa baricadă din Piața Universității și din fața Hotelului Intercontinental, ocupat de străini, printre care și mulți jurnaliști. Un loc perfect ales pentru a lansa marea provocare. Pentru a declanșa marea schimbare. În acea zi, împreună cu regretatul Horia Tabacu, am avut șansa de a consemna minut cu minut ceea ce s-a întâmplat la Inter, iar a doua zi, în primul număr al ziarului „Libertatea”, tipărit – atenție – înainte ca Ceaușescu să fi fost răpit de pe clădirea Comitetului Central, reportajul semnat de noi și-a luat zborul pentru a face înconjurul lumii. În paranteză fie spus și cu toată modestia, aceasta este o simplă paranteză, numele de „Libertatea” provine de la un ziar tipărit în două numere cu un an mai devreme, în condiții de clandestinitate, de către mine, Mircea Popa și soțiile noastre. Un ziar care insista asupra necesității răsturnării de paradigmă din România. Mirosul unei lovituri de stat plutea în aer.
O zi mai devreme, acum 31 de ani, în 22 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu era împachetat și evacuat de către generalul Stănculescu, transformat instantaneu în cap al statului, și expediat din Comitetul Central pe o cale neprevăzută în niciun plan de evacuare în regim de urgență. În scurt timp, el avea să fie predat împreună cu consoarta în custodia unei garnizoane militare de lângă Târgoviște.
În aceeași zi, 22 decembrie 1989, în urmă cu 31 de ani, Stănculescu, autor principal al unei lovituri de stat militare, îi predă puterea unui civil. Așa cum era prevăzut în plan. Ion Iliescu. Acesta, la rândul său, îl numește cap al oștirii pe generalul Militaru, agent dovedit al GRU, serviciul secret al armatei sovietice. Reprezentanții Moscovei se instalează rând pe rând, în mare viteză, la toate butoanele puterii.
Mai devreme cu o zi, deci tot în 22 decembrie 1989, își fac apariția așa-zișii teroriști. Populația este ținută sub teroare, nu este informată sub nicio formă asupra capturării cuplului Ceaușescu și astfel se creează condițiile necesare pentru ca grupul de complotiști să se consolideze la putere. Abia în sfânta zi de Crăciun, când operațiunea în prima ei fază era terminată, cetățenii României sunt informați asupra fapului că Ceaușescu, împreună cu consoarta, au fost capturați, judecați, condamnați la moarte și executați. Totul a început printr-o lovitură de stat pur militară, finalizată printr-o crimă politică și girată de o populație sătulă până peste cap atât de dictatură, cât și de comunism.
Din acel moment s-a declanșat competiția pentru putere. În plan extern, marile puteri de la est către vest au făcut eforturi consistente pentru a-și adjudeca hălci ale puterii de influență în România. Pentru început, timp de cel puțin un an, la principalele butoane s-a afat Moscova. După care s-a prăbușit și Uniunea Sovietică. Iar lanțul de iubire cu Kremlinul s-a fisurat. Dar nu înainte ca în toamna lui 1990 Petre Roman, încă prim-ministru, să pună mâna pe telefon și să solicite la Moscova retragerea celor 20.000 de militari ai comandourilor sovietice, care încă staționau în Ardeal.
Măreția României a fost de scurtă durată. A durat fix atâta timp cât opinia publică internă și internațională a putut fi îndopată cu iluzia că evenimentele din această țară au fost declanșate și controlate de către cetățeni. Decăderea a început atunci când lucrurile, încet-încet, au fost lămurite. Din acel moment, cetățenii României, care fuseseră în mod artificial ridicați în slăvi și unii dintre ei sacrificați pe post de revoluționari și care au crezut până la moarte că sunt revoluționari și că ei au fost cei care au dărâmat sau urmează să dărâme dictatura, au ajuns ca, tot în mod nedrept, să fie demonizați. Ca o națiune de mâna a treia.
Așa se scrie istoria. Cu adevăruri și minciuni. Cu dragoste și cu teroare. Cu iubire și cu ură. Și de atunci până în prezent, istoricii specialiști în istorie recentă, în frunte cu Alex Mihai Stoenescu, s-au străduit cu tot mai mult succes să despartă adevărul de minciună.
Autor: Sorin Roșca Stănescu
Sursa: corectnews.com
Adauga comentariu