Iluzia libertatii absolute

Motto: ”Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi.” (Rivarol)



Eu cred că politicienii, în imensa lor majoritate, sunt niște ratați. Și, ca urmare firească, niște victime. De cele mai multe ori victime ale propriilor slăbiciuni. Spre politică se îndreaptă cel mai adesea oamenii care, la momentul deciziei, nu sunt în stare să-și ofere o alegere mai bună. Care nu au încredere că s-ar putea realiza prin talent, printr-o profesie care să răspundă unor nevoi lăuntrice, prin forța a ceva din ei care să-i scoată la lumină.

Facem eroarea să-i credem pe politicieni niște elite și niște privilegiați. Pentru că privim doar la câțiva care au reușit să parvină (cel mai adesea prin rețete dubioase) și nu ne batem capul să ne gândim la marea masă de eșuați dintre ei.

Cei care fac politică din vocație sunt enorm de puțini și pe cale de dispariție. Am cunoscut în anii 90 un vârf al elitelor tehnice din România (fost director de institut de cercetări) care, dintr-un impuls mesianic, a decis să se pună în slujba țării și a semenilor săi acceptând să devină senator (PNL).

După un prim mandat nu a mai fost  pus pe liste pentru că, deja, criteriile de selecție de la vârful partidului deveniseră clientelare iar el nu era un „prestator” corespunzător. El avea principii. Astfel, după doar patru ani, cariera lui profesională, clădită cu seriozitate și pasiune înainte de 1989, a fost fracturată iremediabil. Iar așa zisa carieră politică se lipsise de el brutal, fără remușcări. Și-a trăit restul anilor, până la moarte, în sărăcie și depresie.

Se cere azi politicienilor moralitate, caracter, fermitate, viziune, patriotism și, nota bene, devotament față de cei care i-au ales, de parcă acești politicieni ar fi fost selectați, cu o exigență superlativă, din crema societății și nicidecum din griul amorf al acesteia.

Cei ai mulți dintre ei au pornit de la nivelul lipirii de afișe și al slugăririi fără crâcnire a superiorilor, mulțumindu-se cu firimituri de la masa acestora și năzuind să ajungă și ei odată, oricum, acolo sus.

Cine își închipuie că succesul în politică se datorează calităților umane anterior enumerate este un mare naiv. Realitatea se  prezintă exact pe dos. Reușesc nu virtuoșii ci înclinații spre compromis; nu altruiștii ci egoiștii, nu talentații ci sterpii, nu cei cu respect pentru cuvinte ci gargaragii.

Și, atunci, de ce ne revoltăm atât de gălăgios că Băsescu a fost cum a fost, că Dragnea este cum este?

M-a surprins neplăcut, aseară, poziția adoptată, la unison, de Radu Tudor și de Dana Grecu, cu privire la demiterea de către CEX-ul PSD a lui Mihai Tudose. Susțineau vehement domniile lor că prin această soluție „Dragnea și-a bătut joc de români, Dragnea i-a asigurat lui Iohannis un al doilea mandat la Cotroceni” și alte nenorociri de acest fel.

Eu nu spun că schimbarea la fiecare 6 luni a premierului e o treabă bună, ce ar trebui lăudată. Dimpotrivă. Dar cred că atunci când judeci o astfel de situație complicată pornind de la ipoteza că am trăi într-o lume normală, disciplinată și morală, când, de fapt, acțiunea se petrece într-un adevărat infern, riști să faci mai degrabă misionarism născător de suspiciuni decât o analiză politică obiectivă.

Victime ale propriilor lor vulnerabilități de politicieni fără vocație și fără vreo altă meserie, toți cei implicați astfel în influențarea vieții noastre nu sunt altceva decât niște aventurieri pe cont  propriu dominați de frică, de superficialism, de arivism.  Tocmai de aceea sunt atât de vulnerabili la șantaj și la schimbări brutale de macaz.

Tot ce afirm eu aici a confirmat și Grindeanu și Tudose și Ponta și Dragnea. Libertatea lor, rezistența lor la ispită, nu a depășit pragul minimei presiuni a menghinei în care le era imobilizată mâna.

Instituția cu meghine în dotare e mult prea puternică pentr ca politicieni din acest aluat de doi bani să-i reziste.

E ușor să spui „parlamentarii majoritari să facă și să dreagă”. Nu doar că și ei sunt oameni, dar, mai grav, sunt oameni chiar mai slabi decât noi, oamenii de rând. Pentru că altfel nu se făceau politicieni. Își alegeau și ei o meserie mai de Doamne ajută.

Așadar ar trebui să judecăm libertatea lui Dragnea și a PSD-ului în luarea unei decizii corecte privind guvernul Tudose prin prisma motto-ului acestui articol. Demiterea lui Tudose a fost cea mai bună soluție dintre cele pe care le mai puteau lua în stadiul în care ajunsese boala.

Cât despre faptul că prin mutarea politică de ieri PSD i-ar fi asigurat lui Iohannis  mandatul de președinte din 2019, această predicție mi se pare doar o formă de năduf, fără nicio acoperire în realitatea imediată românească.

Cei care au susținut PSD-ul până ieri îl vor susține în continuare și de azi încolo, pentru că motivele lor profunde pentru această opțiune nu au nimic de-a face cu jocurile politice conjuncturale. Ei privesc în jur și nu găsesc în oferta partidelor din România pe nimeni altcineva, dar absolut pe nimeni, cu care ar putea să se identifice ca valori fundamentale.

E în tot acest atașament o indulgență, o solidaritate și o durabilitate pe care puțini le pot explica. Ca atunci când ai în sat o echipă de fotbal și, indiferent câte goluri ar primi, tu tot cu ea ții, aproape necondiționat.

Iar dacă se găsesc unii să o huiduie, tu și mai tare sari să-i iei apărarea.

Eu cred că scorul la vot din CEX-ul de ieri, mult mai categoric decât estimările, se datorează în bună măsură și atacurilor la Liviu Dragnea, extrem de violente, cu care au ieșit în spațiul public, înaintea ședinței, Victor Ponta și Cătălin Ivan. Ei au sperat că astfel ar putea înclina balanța în favoarea premierului Tudose, dar rezultatul a fost exact invers. Pesediștii nu doar că nu i-au ascultat dar i-au mai taxat pe deasupra și de trădători.

Sursa: Contele de Saint Germain