Astăzi se discută enorm despre societatea globală. În labirintul informaţional se pierde însăşi conştiinţa clară a globalităţii fenomenelor actuale. “Global” a devenit o etichetă, un brand sau un produs de sinteză – înseamnă totul şi nimic.
În acest eseu voi încerca sa discern acele elemente care dau unicitate civilizaţiei mondializate. O privire lucidă asupra societăţilor postmoderne observă, în primul rând, caracterul lor excepţional în raport cu oricare altă formă de origanizare socială din istorie.
Trăim în societăţile hipercomplexe ale civilizaţiei industriale. Hipercomplexitatea – iată ce ne separă de oamenii din trecut. Mondializarea nu este un fenomen nou. Toate marile imperii au tins să se globalizeze, dar nici unul nu a atins stadiul unei societăţi hipercomplexe. Nici măcar tehnologismul nu este o noutate absolută. Anglia secolului trecut era o societate industrializată dar nu o putem califica drept “hipercomplexă”.
Hipercomplexitatea este nivelul de dezvoltare al unei civilizaţii industriale în care tehnologismul, transformat într-un sistem mondial, strict integrat, a devenit o investiţie păguboasă pentru omenire. Complexitatea, profitabilă[1] la început, sfârşeşte prin a fi o grea povară odată atins stadiul ei “hyper”. Nimeni nu şi-a făcut socoteala cât costă per capita tehnologizarea întregii omeniri. Întreţinerea unui sclav fericit[2], branşat la reţelele planetare, este cu mult mai scumpă decât cea a unui ţăran dintr-o comunitate autarhică. Birocraţia neoimperială a Europei comunitare cheltuieşte mai multe resurse decât guvernul oricărui stat naţional. Iniţial, informatizarea societăţii este profitabilă întrucât sporeşte eficienţa economică. Atins însă punctul de saturaţie informaţională, beneficiile scad vertiginos. Informaţia devine redundantă şi insignifiantă, în schimb cresc exponenţial costurile de dezvoltare şi administrare ale giganticelor reţele de computere. În SUA un inginer software îşi găseşte cu greu o slujbă, în ciuda faptului că serviciile sale sunt căutate. Cauza? A devenit “prea scump”.
Din moment ce hipercomplexitatea are un caracter sistemic, diferitele sale componente trebuie să fie perfect integrate. Dar integrarea este, la rândul ei, un proces extrem de costisitor. Are nevoie de instituţii birocratice, armate de specialişti, noi resurse materiale şi umane. Esenţa integrării: controlul şi specializarea.
Ne aflăm în etapa în care hipercomplexitatea, în loc să aducă beneficii omenirii, o mână grabnic spre colapsul final. S-a intrat într-un cerc vicios. Pentru a-şi menţine confortul, sclavii fericiţi investesc din ce în ce mai mult în marile sisteme tehnologice. Acestea, dezvoltându-se în reţea, măresc exponenţial complexitatea întregii civilizaţii tehnologice, a cărui status quo poate fi menţinut doar prin secătuirea naturii şi sleirea întregii omeniri.
Civilizaţia[3], bazată pe tehnologism şi hipercomplexitate, este o anomalie a istoriei. Niciodată nu a existat o civilizaţie hipercomplexă de dimensiuni planetare, niciodată atâtea subsisteme sociale şi economice n-au fost integrate într-un unic angrenaj economic, niciodată rolurile sociale n-au cunoscut o asemenea specializare şi niciodată preţul plătit (pentru a menţine funcţional un mastodont civilizaţional) nu a fost sacrificarea vieţii pe pământ!
Timp de milioane de ani omenirea a trăit în mici comunităţi autonome, de-o diversitate uimitoare, în care dominantă era tradiţia şi relaţia personală între membrii. “Într-o asemenea societate, poţi să cunoşti pe fiecare în parte, ai posibilitatea să-l descrii în funcţie de poziţia sa într-o reţea de rudenie”(Service, 1962). Robert Carneiro, citat de Joseph Tainter în “Collapse of Complex Societies” estimează că 99.8% din istoria umană a fost dominată de aceste comunităţi autonome. Doar în ultimii 6000 de ani au apărut primele societăţi “complexe”: statele interdependente, organizate ierarhic. Prima societate organizată după model tehnocratic, Egiptul antic, este de dată şi mai recentă.[4]
Civilizaţia românească populară s-a dezvoltat în cadrul satului tradiţional. Nu-i de mirare c-a respins cu înverşunare “megamaşina comunistă”. Aglutinarea oamenilor într-un “corp mecanizat” pentru a servi “vastei opere de industrializare socialistă”, românii au văzut-o ca un rău suprem. Nici societatea hipercomplexă, cu mall-urile şi “office building”-urile ei impersonale, cu invazia milioanelor de automobile şi nevoia de a cheltui miliarde de euro pentru “modernizare” şi “integrare” – nici ea nu are darul să-i încânte. În lipsa altor alternative, o consideră un rău (încă) tolerabil.
Înainte de a secătui resursele naturale şi de energie, înainte de a deşertifica planeta, sclavii fericiţi vor fi fost ei înşişi complet epuizaţi. Fiinţa omenească nu este croită să muncească zece ore pe zi închisă într-o cuşcă (faimosul “cubicle”), branşată permanent la computer, un robot “multi task”, împlinitor de “proiecte” şi “obiective” trasate de o organizaţie impersonală; nici nu a fost “programată” de Dumnezeu să petreacă ore întregi pe autostradă; nici să-şi plătească facturi sau să-şi rezolve, în câteva “ferestre” după “program”, zecile de “probleme personale” cauzate de viaţa civilizată. Cu fiecare ultim model de automobil, cu fiecare “gigabyte” adăugat, cu fiecare nouă funcţie a telefonului celular şi “facilitate” oferită de bănci şi companiile de asigurări, existenţa omului se complică în mod inutil.
Aşa cum societatea hipercomplexă este o aberaţie a istoriei, tot la fel existenţa supercomplicată a individului este contra naturii sale umane. În “întunecatul Ev Mediu”, când viaţa societăţii era rânduită de Biserică şi aristocraţie, un ţăran nu muncea mai mult de opt ore, potrivit afirmaţiilor profesorului James E. Thorold Rogers de la universitatea Oxford[5]. Muncitorii englezii din secolul al-XIX-lea, revendicând ziua de muncă de opt ore, nu făceau decât “să recupereze ceea ce străbunii lor avuseseră deja cu patru sau cinci secole în urmă”. Intensitatea muncii era şi ea cu mult sub normele moderne. Nu se inventase tehnologia corporatistă cu ritmurile ei infernale, economia medievală era “dominată de ritmurile agrare, fără grabă, nepăsătoare faţă de precizie şi productivitate – iar societatea, creată în imaginea acestei economii, era simplă şi cumpătată , fără pofte enorme şi mari pretenţii, incapabilă de eforturi cantitative”[6] O familie de ţărani englezi din secolul al-XIV-lea nu muncea mai mult de 150 de zile pe an. “Vechiul regim” din Franţa garanta 52 de sâmbete nelucrătoare, 90 de zile de odihnă şi 38 de sărbătoare.
Mi se va reproşa că idealizez trecutul şi trec sub tăcere marile beneficii oferite de societăţile supercomplexe: hrană din belşug, medicamente, încălzire, apă curentă, acces rapid la informaţie, câte şi mai câte. Odinioară, de toate acestea se bucurau doar elitele, astăzi societatea le distribuie în mod “democratic”.
Aparent, astfel de reproşuri par îndreptăţite. Ele reflectă totuşi o gândire de sclav postmodern, care nu reacţionează decât în faţa faptelor imediate. În România, nu vede decât gropile din asfalt, corupţia politicianului şi şpaga funcţionarului de la birou, mitocănia semenilor săi (dar nu şi a lui însăşi). În mintea sa toate ar trebui să funcţioneze ca-n Elveţia, dar habar n-are cât l-ar costa o Elveţie românească. Nici sclavii fericiţi ai Americii nu văd mai departe de vârful nasului: îl înjură pe Bush pentru preţul ridicat al benzinei, dar continuă fiecare să meargă la birou într-un SUV de cinci tone. Se arată vag îngrijoraţi de “global warming”, dar sunt speriaţi de-a binelea că fabricile se închid, ţara se dezindustrializează iar viitorul se mută în China şi India. Enorma aglomerare de mijloace redundante, proliferarea superfluu-lui şi a insignifianţei, epuizarea realului prin secătuirea resurselor naturale şi deşertificarea ordinii simbolice, prin virtualizare, viteza paroxistă imprimată fiecărei activităţi umane însoţită de imobilitatea gândirii critice – într-un cuvânt hipercomplexitatea – acţionează prin mii şi mii de cauze tangenţiale şi interpuse. Greu să le desluşeşti din habitaclul automobilului. În plus, să nu uităm că societatea hipercomplexă elimină cu grijă situaţiile inacceptabile, orice formă de negativitate, care ar putea duce la ruperea vălului de pe ochi şi la manifestări de revoltă. Sclavii fericiţi trăiesc într-un habitat igenizat, securitar, o “societate a spectacolului” în care hipercomplexitatea este prezentată drept progres social şi economic, nicidecum o stare entropică.
Hipercomplexitatea de astăzi este o însumare de zerouri, epuizează, modifică şi raţionalizează ceea ce este deja prezent, nu adaugă nimic realului concret. S-ar mai fi dezvoltat vreodată capitalismul modern dacă descoperirea Americii ar fi îmbogăţit Lumea Veche doar cu un “cyberspace”? Dacă pionierul din Vestul sălbatic ar fi avut acces la “free Internet” în loc de aur, blănuri, materii prime şi sute de acri de teren? Nu există nici o asemănare între “Marea Frontieră” americană din secolul al XIX-lea şi Frontiera digitală de astăzi. Prima a furnizat mai mult spaţiu, mai multe materii prime şi a îmbogăţit imaginarul omului occidental. A doua, prin mass media, realitatea virtuală a jocurilor video şi industria publicitară a secătuit imaginaţia şi viaţa spirituală. Tehnologiile moderne n-au făcut decât să intensifice ritmul de distrugere a pădurilor şi de exploatare a resurselor minerale. Ultima Frontieră? Probabil prăbuşirea civilizaţiei.
Cât timp va mai putea fi planeta exploatată ca un continent virgin? Cât timp gadget-urile electronice vor înlocui libertatea pierdută şi omul din om? Cei care împing omenirea către catastrofă ne conving că nu există alternativă reală. Doar un refugiu gnostic în discurs, amuzament şi cyberspace.
*
Hipercomplexitatea a epuizat posibilulul prin aglomerare şi masificare, crezând că astfel îl va desfiinţa pe Dumnezeu. Deşi se vrea atotputernică, este fragilă, obsesia securitară îi trădează neliniştile. Cum nu-i croită pe sufletul omului şi nici nu stă în firea lucrurilor, civilizaţia hipercomplexă simte mereu nevoia sa se autojustifice. Drept urmare, vaste resurse materiale şi propagandistice sunt alocate pentru legitimarea ei în ochii mulţimilor. Vajnica Lume Nouă cheltuie enorm pentru a-şi întări puterea simbolică. “Duşmanul de clasă” actual este cetăţeanul de rând a cărei structură mentală trebuie schimbată din temelii. Drumul de la “baciul muntean şi cel moldovean” la omul global, via europeeanul comunitar se asfaltează cu bani grei. Deşi costă mai mult decât oricare altă autostradă, rezultatele sunt îndoielnice. Există totdeauna riscul ca, în plan simbolic, hipercomplexitatea să se desfacă în unităţi mici, (semi)autonome care să revoce gigantismul, dictatul cantitativului şi al abstractizărilor deşănţate.
Mulţi se împotriveasc deja marşului forţat spre anihilare mentală. Ei consideră că jocurile nu sunt încă facute (chiar dacă zarurile au fost măsluite). Propun alternative. Un Altceva despre care voi scrie în numerele viitoare…
Ovidiu Hurduzeu
[1] Societăţile hipercomplexe moderne, prin raţionalizarea mijloacelor de producţie si centralizarea deciziilor sunt eficiente în alocarea şi administrarea resurselor şi organizarea forţei de muncă. Pentru a funcţiona, ele au însă nevoie de imense cantităţi de energie, resurse materiale şi umane aşa încât investiţiile în hipercomplexitate duc în final la pierderi dezastruoase. Societăţile complexe din istorie, deşi nu au avut de înfruntat probleme de o asemenea magnitudine, totuşi au colapsat. Se presupune că imperiului roman şi imperiul Maya s-au prăbuşit când nu au mai putut finanţa costurile exorbitante ale unei supercivilizaţii(cf. Joseph A. Tainter, “The Collapse of Complex Societies”, Cambridge University Press, 1988)
[2] “Sclavul fericit” este omul postmodern dominat de mentalitatea confortului. Vezi Sclavii fericiţi de Ovidiu Hurduzeu (Editura Timpul, Iaşi, 2005)
[3] Există multe definiţii ale termenului “civilizaţie”. Majoritatea iau în consideraţie factorii cultural-religioşi, cadrul politic şi economic. În civilizaţiile familiare nouă (egipteană, romană) complexitatea, având un caracter sistemic, funcţionează ca liant dintre diferitele subsisteme. În momentul în care o societate complexă se dezintegrează, se prăbuşesc şi subsistemele sale economice, politice şi culturale ale căror componente sunt preluate, măcar în parte, de o nouă civilizaţie. Diferenţa dintre o societate complexă (imperiul roman, imperiul maya) şi societatea hipercomplexă de astăzi nu este doar una cantitativă. Tehnologiile moderne măresc complexitatea vieţii omului într-o asemenea măsură încât acesta sau “va capota”, fizic şi psihic, sau, cel mai probabil, va ceda în mare parte puterea decizională unor entităţi non-umane. Este greu de calculat preţul pe care îl va avea de plătit omenirea pentru a acoperi costurile impuse de hipercomplexitatea unei societăţi care şi-a depăşit dimensiunea umană.
[4] Vezi Ovidiu Hurduzeu, Unabomber, profetul ucigaş, (Editura Logos, 2007), capitolul “Totalitarismul tehnologic”.
[5] Citat de Juliet B. Schor, The Unexpected Decline of Leisure, Basic Books, New York, 1993
[6] Jacques le Goff, Time, Work and Culture in the Middle Ages , Chicago, Chicago University Press, 1980, p.44
Adauga comentariu