Piața de energie electrică din România nu e o piață concurențială.
Pe segmentul producție există 3 mari întreprinderi, deținute de stat: Hidroelectrica, Centrala Atomică de la Cernavodă și CEO (termoelectrică, bazată pe consumul de combustibili fosili). Toate acestea sunt deținute de stat. Există câteva centrale pe co-generare (energie termică și electrică, pe gaz metan), cum ar fi Elcen București, dar sunt mai mult moarte decât vii. Multe dintre ele s-au închis, fără logică economică și geopolitică. De exemplu, Mintia și Paroșeni. Există și câteva capacități de producție din panouri solare și eoliene, dar nesemnificative.
Pe segmentul transport pe magistrale de 110 mii de volți există un singur operator: Transelectrica. Aparține tot statului.
Pe segmentul furnizare există (încă) cca 80 de întreprinderi, unele mari și în faliment de facto (Enel, Electrica Furnizare, Tinmar), altele, firme de apartament, care speculează prețuri și portițe legale (multe încadrabile la categoria “băieți deștepți” din energie). Nici aici nu se poate vorbi de concurență reală, pentru că fie se acționează în cartel, fie se practică abuzul de poziție dominantă.
Pe segmentul distribuție (curent casnic, la tensiune de 220 sau 380), există doar patru operatori, care și-au împărțit “frățește” piața. Au fost vânduți de stat, fără înțelepciune, pe doi lei. Distributorii ar trebui să fie cei care citesc contorul, dar lasă asta pe seama … poștașului, ca pe vremuri, sau pe seama contoarelor “inteligente”. De aici și aberațiile și abuzurile consumurilor estimate, diferite de cele reale, și mereu contra intereselor consumatorilor.
Pur și simplu, pe segmentele 1-2 și 4, nu există alternativă (TINA, there is no alternative).
De fapt, ce se întâmplă în domeniul utilităților nici nu ar trebui să se numească piață. Energia electrică este aproape la fel de necesară ca și apa și aerul: nu se poate trăi în condiții de secol XXI fără energie electrică. Cam la fel stau lucrurile și în cazul celorlalte utilități citadine: apă curentă, canalizare, energie termică, salubritate, transport în comun. De aceea, ideea “europeană” a liberalizării prețurilor și tarifelor la utilități trebuie urgent revizuită, căci cauzează sărăcie și foamete, slăbind încrederea în economia de piață și chiar în democrație.
Până atunci, însă, cetățeanul obișnuit trebuie să fie conștient de drepturile și interesele sale în calitate ce consumator, protejat fiind, direct, de legislația consumului și, indirect, de legislația concurenței.
De exemplu, întrucât între consumator și comerciant există o cvadruplă inegalitate (economică, tehnico-informațională, juridică și de rezerve de timp necesar consumului/derulării afacerii), legea instituie mai multe drepturi și facilități favorabile consumatorului:
– informarea corectă, promptă și adecvată nivelului de cunoștințe ale omului obișnuit (facturile imposibil de citit sunt ilegale din acest punct de vedere); avertizarea asupra riscurilor economice (de exemplu, sărăcirea energetică), juridice (de exemplu, executarea silită și deconectarea) și tehnice; consilierea;
– protecția contra defectelor produselor sau serviciilor;
– autoritățile competente pot fi sesizate direct cu petiții și plângeri contra comercianților abuzivi sau incorecți ori prin asociații pentru protecția consumatorilor; autoritățile se pot și auto-sesiza; măsurile aplicate pot fi deosebit de drastice în cazul furnizorilor de utilități; acestea pot fi amenzile de până la 4% din cifra de afaceri, suspendarea sau încetarea activității, stornarea facturilor, restituirea sumelor ilegitim încasate etc.; important de reținut: dacă e vorba de o problemă care privește un mare număr de consumatori, încetarea practicilor incorecte sau eliminarea din contract a clauzelor abuzive profită tuturor consumatorilor de același fel;
– în procese, nu există taxe de timbru; o serie întreagă de prezumții joacă în favoarea consumatorilor; de exemplu, prezumția de lipsă a negocierii contractelor (care sunt contracte de adeziune/forțate), prezumția de lipsă a informației necesare unei corecte formări a consimțământului, prezumția de dezechilibru contractual etc.; în fața acestor prezumții, comerciantul acuzat de abuz sau de practici comerciale incorecte trebuie să probeze contrariul;
– consumatorii pot acționa în consorțiu procesual (class action), ceea ce egalizează armele judiciare, reduce costurile legale și judiciare per capita, crește încrederea și curajul, asigură o presiune pozitivă, inclusiv în mass media, asupra sistemului judiciar (de regulă, favorabil marilor corpirații), precum și o diluare în mulțime a responsabilității și o blurare a identității, pentru a nu fi ținta șicanelor/răzbunării comerciantului pârât;
– în caz de cartel sau abuz de putere dominantă, consumatorii pot cere despăgubiri de la comercianții vinovați și în baza legislației concurenței.
Pentru a nu deschide și mai mult punga, trebuie doar să deschidem ochii. Caveat emptor.
Autor: Gheorghe Piperea
Adauga comentariu