Ştim noi astăzi ce înseamnă o multinaţională? Înţelegem, cunoaştem oare natura puterii sale, a „totalitarismului său pervers” şi mijloacele eficiente pentru a-l combate? Într-o lucrare de referinţă, În ce constă puterea companiei Total?, filozoful Alain Deneault, pornind de la analiza acestei uriaşe companii petroliere, prezintă o multinaţională ca fiind un actor politic mondial. Un actor ce nu ţine cont de suveranităţile democratice naţionale sau internaţionale: o „putere” în sine, absolută, care evoluează într-o lume unde regulile jocului sunt croite pe măsură. De fapt, avem noi cu adevărat nevoie de multinaţionale, se întreabă în final, filozoful? Interviu.
Cartea dumneavoastră, În ce constă puterea companiei Total? este o descriere a întreprinderii Total şi în acelaşi timp o analiză a puterii absolute a multinaţionalelor din zilele noastre. De unde vine ideea acestui proiect?
Era nevoie de această carte. Nu înţelegeam de ce nu a fost scrisă pentru că existau deja foarte multe informaţii despre Total, ca urmare a cercetării ONG-urilor, ziariştilor, şi mai ales a documentaliştilor. Iniţial, doream să fac o sinteză a acestui material. Această masă enormă de informaţii trebuia organizată, aveam nevoie de un fir conductor şi în cele din urmă am decis să iau în serios afirmaţia repetată la unison de către conducătorii Total, şi anume că tot ceea ce face această companie este perfect legal. Am procedat astfel, nu pentru a combate această aserţiune, ci mai ales, pentru că încercam să o înţeleg. Aceasta presupunea să mă lansez în consideraţii sociologice sau referitoare la filozofia dreptului pentru a putea identifica motivele care fac ca o intreprindere ca Total să poată coloniza, corupe, complota, polua – toate verbele care dau titlul capitolelor cărţii mele – în mod legal. Dacă toate acestea sunt legale înseamnă că există lacune juridice, state complice, o neconcordanţă între responsabilitatea juridică a societăţii centrale şi cea a filialelor, că se pot regla litigii pe cale amiabilă, fără a mai trece pe la tribunal, existând de asemenea şi alte posibilităţi de manipulare, deturnări ale legii, toate descrise în cartea mea. Acestea sunt forme multiple de pervertire a legii care fac dintr-o multinaţională precum Total o putere aşa cum este ea percepută în zilele noastre.
De ce aţi scris tocmai despre Total? De ce nu aţi ales să scrieți în cartea dumneavoastră despre Exxon, Chevron sau oricare altă multinaţională?
Alegerea societăţii Total era soluţia cea mai comodă, din mai multe motive. În primul rând, existau multe informaţii disponibile. Întreaga documentaţie a societăţii este în franceză. Toate persoanele din conducerea Total vorbesc deschis despre aceasta. Christophe de Margerie,de exemplu, apoi actualul PDG, Patrick Pouyanné, au renunţat la tradiţionala discreţie a predecesorului lor, Thierry Desmarest. Această politică a mutismului nu mai putea continua după mareea neagră cauzată de vasul Erica sau după explozia de la uzina AZF de la Toulouse. În prezent, persoanele din conducerea Total dau interviuri în presa scrisă, merg în platourile de televiziune unde se pronunţă despre soarta refugiaţilor sirieni şi despre grevele manifestanţilor împotriva proiectului de lege referitor la reforma codului muncii, finanţarea muzeului Louvru şi a universităţilor, fără să mai vorbim despre presă.
De asemenea, Total comunică enorm despre planul său de cercetare. Societatea Total are istoricii săi oficiali care au creat un site specific, Planète énergies, pentru a difuza politicile despre energie pe care le aprobă. Dacă, la acesta adăugăm comunicatele de presă şi publicitatea, constatăm că această firmă vorbeşte enorm despre ea. Eu am decis să ascult, să ascult nu aşa cum ni se cere s-o facem de obicei, ci să ascult pentru a înţelege ce vor să spună aceste comunicate aparent clare.
În ce măsură, această radiografie a societăţii Total vă permite să faceţi portretul unei ”multinaţionale” din zilele noastre?
Total este un exemplu tipic. Să ne imaginăm aceeaşi carte fără acest exemplu. Aceasta ar fi o carte mai abstractă, care ar lăsa impresia de a fi pur ideologică, peremptorie chiar. Exemplul grupului Total ne permite să înţelegem foarte repede despre ce este vorba. Şi de altfel este interesant să constaţi că este imposibil să vorbeşti despre Total fără să faci referire la multe alte societăţi multinaţionale. Firmele concurente Shell, BP sau Exxon apar în istoricul său în calitate de parteneri, ca de altfel băncile şi alţi asociaţi. Total, spre deosebire de alte multinaţionale, nu este niciodată singură. Pe lângă faptul că face parte dintr-un grup de societăţi, ea însăşi este constituită de drept ca o reţea de filiale şi structuri autonome.
Ar fi prea simplu să prezinţi Total ca fiind ”o societate petrolieră franceză”; fiecare dintre aceşti patru termeni pune o problemă. Total nu este ”una”; există 882 de societăţi autonome active în mai mult de 130 de ţări. Total nu este ”franceză” nici prin actionarii săi, deoarece 72 % din capital este deţinut de investitori internaţionali, nici prin interesele pe care le apără. Total este un grup care nu ezită să închidă nişte rafinării în Franţa pentru a deschide altele în Arabia saudită. Total este mult mai mult decât o societate ”petrolieră” pentru că ea comercializează de asemenea gaz, produse chimice, agrocarburanţi, intermediază tranzacţii, face cercetare şi chiar produce energie solară. Ca şi cum McDonald’s ar începe să vândă produse bio. Aceasta demonstrează că Total nu este doar o ”societate ” în sens tradiţional, având o singură activitate. Este o putere în sine, independentă, care îşi desfăşoară activitatea în mai multe domenii şi în mai multe sectoare pentru a avea profit în orice conjunctură. O multinaţională nu este un ”grup de societăti ”: este o reţea de entităţi care acţionează unitar, impunându punctul de vedere al grupului în diferite legislaţii (norme juridice într-un domeniu de activitate), fără ca vreuna din aceste legislaţii să fie capabilă să facă legi, să reglementeze norme pe măsura proiectelor multinaţionalei.
Dacă Total este astăzi o ”putere”, după cum susţineţi dumneavoastră, cum să înţelegem discursul conducătorilor săi conform căruia intreprinderea lor ”nu face politică”?
Christophe de Margerie este cel care a dezvoltat cel mai mult acest tip de discurs. Şi mai mult, trebuie să-l luăm în serios. Conducătorii Total ne transmit de fapt că ei sunt deasupra politicii, că politica este preocuparea celor săraci care se sfâşie între ei pentru a stabili care dintre ei va fi şeful, va purta coroana. Total nu doreşte decât să menţină controlul situaţiei şi un anume raport de forţe astfel încât interesele lor să facă legea, oricare ar fi guvernul ales. Recent, Patrick Pouyanné prezenta mondializarea ca un fapt ce nu are legătură cu dezbaterea politică stânga-dreapta: el susţine că existau cu foarte mult timp mai înainte ”liberali şi mai puţin liberali”, dar toate acestea au luat sfârşit, acum nu există decât o singură directivă, iar cei care nu înţeleg acest lucru sunt, cu siguranţă, cei care vor piede.
Logica lor este clară: au formulat legea economică, de acum înainte este lăsată să acţioneze ca lege în sensul unei teoreme, ei nici măcar nu trebuie să şi-o asume. Nu se poate schimba nimic dacă această lege face ca unii să devină multimiliardari iar cealaltă jumătate a omenirii să devină săracă. Şi cum este normal, trebuie să fii de partea câştigătorilor şi nu a perdanţilor …. Asta numesc eu ”totalitarism pervers.
Ce anume îi împiedică pe oamenii politici să reconsidere acest tip de ”lege naturală” pe vor să o impună multinaţionale precum Total?
Aceasta scoate în evidenţă raporturi de şantaj şi în acelaşi timp de complicitate. Şantajul înseamnă să te consideri suficient de puternic pentru a priva o ţară de finanţare, de investiţii sau de energie. Multinaţionalele au creat regulile acestui demers economic şi se ştie că cei care creează regulile pot să facă în aşa fel încât aceste reguli să-i avantajeze automat. Aşa se face că ne confruntăm cu situaţii de oligopol sau de monopol. Pe de altă parte, politicienii vor fi flataţi, se va crea un acord tacit. În cartea mea am prezentat câteva ditre aceste nenumărate ”posibilităţi” prin care înalţi reprezentanţi ai statului, un fost şef din jandarmerie sau un consilier al lui François Hollande la Elysée vor lucra la Total. Aceste raporturi de șantaj şi de complicitate vor fi îndulcite prin lobby şi contribuţii ideologice, graţie unor experţi finanţaţi de către Total, cercetători finanţaţi de către Total, ziarişti finanţaţi de către Total, şi aşa mai departe.
Cartea dumneavoastră acordă o importanţă deosebită istoriei. Cum ajută aceasta la înţelegerea realităţii actuale a societăţii Total?
Această cronologie confirmă ceea ce Marx numeşte ”procesul de accumulare”. Este istoria violenţei, a abuzurilor, a abaterilor de la morala comună; toate acestea se ascund în spatele acestei ”legalităţi” pe care o revendică astăzi o firmă precum Total. Dacă ne-am referi doar la faptele contemporane nouă nu am putea să combatem acest argument afişat fără încetare de către conducătorii Total conform căruia tot ceea ce se face la firmă este ”legal”.
De asemenea, aceasta este o modalitate de a arăta că trecutul nu a trecut. Pe lângă afirmaţia că ”totul este legal” conducerea Total ne lasă să înţelegem că trecutul aparţine trecutului, fie că se aminteşte un caz de corupţie în Iran sau se evocă practicile de la Françafrique. În realitate, acest ”trecut” este de fapt mereu prezent El se regăseşte în capitalul acumulat de-a lungul anilor graţie activităţilor îndoielnice din punct de vedere etic ale grupului Total: capitalul financiar, dar şi capitalul cultural, capitalul tehnic şi cel politic sunt la fel de importante.
Dumneavoastră acordaţi un spaţiu larg activităţilor companiilor Elf şi Total în Africa. Mai putem aplica grila de lectură imperialistă sau neocolonialistă pentru a înţelege o multinaţională ca Total şi susţinerea sa din partea Franţei?
S-a trecut la un stadiu nou. Desigur, nu este posibil să vorbeşti despre Total fără să aminteşti contextul dinainte de 1960, când Franţa era rămasă în urmă şi încerca să-i imite pe anglo-saxoni. După al doilea război mondial, în perspectivă gaullistă, trebuia să se diversifice sursele de aprovizionare şi să înceteze dependenţa de carteluri dominate de ”anglo-saxoni”. Franţa a încercat să copieze modelul imperialist englez în Africa, in special în Gabon şi în Congo-Brazaville, şi în mai mică măsură în Cameroun şi Tchad. Apoi au loc privatizări, în mai multe etape, de-a lungul anilor 1980 şi 1990. În 1998, statul francez nu mai are acţiuni nici la Elf, nici la Total. Reţelele din Françafrique, care se dezvoltaseră conform modelului imperialist, au fost şi ele privatizate. Acesta era sfârşitul unei anumite părţi din Françafrique, dar nu a însemnat şi dispariţia sa.
Françafrique nu mai funcţionează în circuit închis ca altădată, dar a devenit o reţea de legături de tip parteneriat cu diplomaţi şi reprezentanţi ai Republicii. Françafrique este cea care s-a conectat cel mai mult cu alte reţele internaţionale. Aşa se explică de ce vom vedea de acum înainte cum Total va aduce Quataris în Congo-Brazaville, sau căutând capital chinezesc pentru operaţii/ proiecte în Rusia. Moştenirea imperialistă a companiei Françafrique persistă dar este conectată la o reţea şi mai mare, mondială.
Aceasta e o dovadă a naturii ambivalente a companiei Total; sub un anumit aspect aceasta nu mai este o companie franceză. Pretutindeni în lume, Total se prezină ca o companie multinaţională obişnuită. În acelaşi timp se menţine o relaţie de simbioză între Total şi Republica franceză, şi nu e vorba de un raport de dependenţă ci de un raport de asimilare completă a intereselor lor. Astfel, atunci când Patrick Pouyanné l-a vizitat pe Putin în 2014, a fost citat în comunicatul de presă al Kremlinului menţionându-se că el reprezintă într-o oarecare măsură, Franţa însăşi. În contrapartidă, Franţa poate trimite un funcţionar de la Total să o reprezinte într-un comitet al Naţiunilor Unite.
În cartea dumneavoastră arătaţi modalitatea prin care o companie multinaţională ca Total reuşeşte să instrumentalizeze, să pervertească, să schimbe legile în diverse feluri. Ori, legea este primul răspuns la care se recurge astăzi pentru a contracara puterea companiilor internaţionale, fie că e vorba de Franţa cu legea sa despre ”obligativitatea ” sau la nivel internaţional cu ideea unui tratat în cadrul ONU. Dreptul poate fi el singur un răspuns adecvat?
Dreptul este un instrument, dar nu este un panaceu. Soluţiile juridice şi legislative au un impact limitat prin însăşi structura lor. Trebuie să revenim la un diagnostic de secol XXI şi să înţelegem că multinaţionalele sunt puteri economice şi politice, care evoluează în sfere anomice,( în afara legislaţiei), căreia trebuie să i se opună forţe de echilibru.
Unele idei pozitive se pot obţine pe cale juridică, dar trebuie să înţelegem de asemenea că adevărata problemă este chiar multinaţionala. Nu avem nevoie de ea. Nu avem nevoie de o multinaţională pentru a produce o băutură îndulcită, sau un sandwich, nici pentru a produce energie, confecţii sau produse de papetărie …… Ultima soluţie este dizolvarea lor. Până atunci, trebuie să continuăm actiunea caz după caz, dosar după dosar, miză după miză, fiind însă conştienţi că aceasta nu va fi de ajuns. A venit timpul să dăm dovadă de maturitate politică, să înţelegem că suntem obligaţi să facem breşe, deoarece raportul de forţe este foarte dezechilibrat.
În acest caz se poate spune că găsirea unor alternative, relocarea economiei, toate acele practici care permit să se renunţe la companiile multinaţionale, sunt o parte a acestei soluţii?
Se poate acţiona la marginea sistemului în care s-au închis multinaţionalele, dar trebuie să fim conştienţi că nici una dintre soluţii nu este un panaceu.Chiar dacă nu ai maşină, existenţa automobilului este un fapt social limitativ, care ţine de starea economică şi politică. Problema se situează la un nivel care depăşeşte iniţiativele personale sau restrânse. Chiar apărătorii moderaţi ai capitalismului precum Joseph Stiglitz, Larry Fink sau Raymond Baker au prezentat acest regim de exploatare pe care multinaţionalele l-au generat ca pe un cancer care se dezvoltă în detrimentul său. Posibilitatea unei schimbări radicale ţine de condiţii favorabile dacă ne străduim să arătăm în ce măsură acest regim nu este viabil.
Sindicatele din compania Total mai reprezintă ele o forţă capabilă să propună o viziune alternativă?
Fără îndoială, dar trebuie să fim conştienţi că atunci când Total preferă să investească în Arabia Saudită sau în alte ţări care sunt din punct de vedere social şi fiscal mai puţin exigente decât Franţa, aceasta are drept consecinţă privarea sindicatelor de puterea lor de acţiune. Adevărata problemă este să ştim să combatem toate acţiunile multinaţionalei în ansamblul lor. În caz contrar, vom continua să luptăm pe fronturi izolate unele de altele, fără să ne dăm seama că pentru companie, pierderile pe un anume front sunt fără urmări, în măsura în care poate deschide o afacere în altă parte, unde noi nu mai putem acţiona.
Această carte a fost publicată în Franţa în timpul campaniei electorale. Cum apreciaţi dumneavoastră această campanie, în care problema limitelor reale de manevră ale oamenilor politici faţă de forţele economice pare să fie un pic dată uitării?
Contribuţia unei cărţi ca aceasta constă în a aminti că ceea ce este esenţial în planurile politice se sustrage suveranităţilor politice, pentru că Europa aşa a fost construită, pentru că au fost semnate tratate de liber schimb, pentru că au fost acceptate mecanismele de arbitraj între investitori-stat, pentru că nu a fost niciodată reglementat lobby-ul, pentru că se acceptă ca un fost Prim ministru şi deputat să fie în acelaşi timp şi titularul unei firme de consultanţă pentru intreprinderi.. Total are dreptate atunci când susţine că nu face politică şi tocmai acest lucru este îngrijorător. Aceasta însemnă că puterea este concentrată în alte structuri care depăşesc atât aria suveranităţii naţionale cât şi cea a instituţiilor internaţionale.
Fenomenul Trump şi ascensiunea extremei-drepte în Europa sunt oare rezultatul acestei incapacităţi politice?
Eu am tratat acest aspect într-un opuscul publicat în martie, cu titlul Politici de extrem- centru. Această noţiune de extrem-centru este capitală pentru a înţelege fenomenul Trump sau Le Pen. Încă din anii 1980, s-a dorit ca politici extrem de inegalitare şi distructive în realitate să fie considerate normale, neutre şi pragmatice. Au fost doar vopsite în lumina necesităţii şi a moderaţiei pentru a le face acceptabile. Acest extrem-centru a căutat în mod deliberat să anihileze axa stânga-dreapta şi să excludă oricare alte opinii.
Singura alternativă rămasă se joacă între oameni care ne dau să bem uleiul de peşte îndulcit şi cei care ne determină să-l bem crud, dar în ambele cazuri, atât discursul cât şi baza politică sunt aceleaşi. Nu există un discurs care să vizeze transformarea in profunzime a societăţii. În plan economic, Emmanuel Macron vrea să acorde câteva drepturi în plus la ceva mai mulţi actori, însă doar în cadrul unui corpus comun al dreptei. Trump şi Le Pen sunt în mod vizibil violenţi, fără complexe. Decizia electoratului este, la limită, influenţată mai mult de gradul de violenţă al candidaţilor decât de diferitele lor proiecte.
Sursa: Bastamag.net
Opinii consemnate de Olivier Petitjean
Traducerea: Chira Neagu
In concluzii, MULTINATIONALA = STAT IN STAT = CONTROL & PUTERE = STAPANU’