Uniunea Europeană este sărbătorită în fiecare zi în discursul dominant de la București de parcă momentul aderării din 2007 ne-ar fi adus nouă „lapte, carne, brânză, ouă”, după cum ziceam pe vremuri în jocurile de copii. Cu toate acestea, în Europa aceea care mai gândește și altfel decât în porunci și ucazuri dictate de la Bruxelles, curentul așa-zis „eurosceptic” ia din ce în ce mai mult avânt. Mai întâi a fost „Brexitul” englezilor, dar curente eurosceptice importante există în mai toate țările mari ale Uniunii: în Franța (Le Pen), în Italia (Salvini) și chiar și în Germania, unde partidul «Alternativa pentru Germania» reușește să ocupe un spațiu electoral destul de important. Confruntați cu o asemenea creștere masivă a euroscepticismului la nivel european noi, ca români, nu înțelegem mai nimic, fiindcă elitele noastre dominante, care monopolizează discuțiile din spațiul public, sunt trup și suflet favorabile „construcției europene”. Suntem nevoiți, astfel, să apelăm la autori străini pentru a putea înțelege care e problema cu Europa de azi. Ce este, dom’le, cu acești eurosceptici care sperie mapamondul?…
Diego Fusaro (n. 1983) este un tânăr filozof italian al cărui eseu intitulat «Europa și capitalismul. Pentru o redeschidere a viitorului», tradus în limba română și publicat la Alexandria Publishing House, poate să ne răspundă la cele mai multe întrebări. Eseul lui Fusaro a apărut inițial, în Italia, chiar în martie 2020, cu alte cuvinte chiar la începutul actualei pandemii și este construit în mod specific în jurul ideii de depășire a actualei „construcții europene”, pe care Fusaro o vede drept un „lagăr” supus teologiei capitalismului dur și mecanismelor reci și impersonale ale piețelor. Pentru tânărul filozof italian marea problemă a Uniunii Europene este că „politicul a ajuns să se subordoneze economicului”, ceea ce face ca orice încercare de căutare a unui viitor mai bun să fie futilă și chiar pasibilă de o dură reprimare, deoarece economicul – reprezentat de capitalismul pur și dur al piețelor – nu poate accepta narațiuni alternative fără a risca să piardă controlul asupra realității. Parafrazându-l pe Leibniz, am putea spune că din perspectiva lui Fusaro problema principală a cetățeanului european de azi nu este că ar trăi, probabil, în cea mai bună dintre lumile posibile acum, ci că este forțat să trăiască în cea mai bună dintre lumile posibile acum, fără să i se ofere (sau să i se accepte) nevoia de a căuta o lume și mai bună pentru viața lui de mâine.
E de la sine înțeles că una dintre ideile pe care Fusaro ține să le combată cu virulență e aceea a „sfârșitului istoriei”, promovată la începutul anilor 1990 de autorul american Fr. Fukuyama. „Sfârșitul istoriei” nu ar fi decât o idee totalitară, de care capitalismul are nevoie pentru a-și impune dominația completă asupra prezentului și a viitorului. În opinia mea la Fukuyama – care, la modul cel mai concret, era un simplu funcționar, un birocrat al puterii imperiale de la Washington, nu un gânditor veritabil – aveam de-a face doar cu o substituire ieftină a mult-așteptatei stări paradisiace a „comunismului” sovietic cu starea concretă a neoliberalismului învingător al elitelor occidentale. Fusaro remarcă însă foarte corect că de fapt această idee ieftină de „sfârșit al istoriei” elimină din istorie fix ceea ce este bunul cel mai prețios: timpul, istoricitatea! „În cadrul unui regim temporal caracterizat de fanatismul economic care trebuie să se gândească ca fiind etern, iremediabil și, în final, ca sfârșit al istoriei, nu există spațiu pentru dimensiunea viitorului, pentru practica transformatoare, pentru categoria ontologică a posibilității și pentru planul istoricității” (p. 60). Capitalismul contemporan manifestă o virulență deosebită pentru uciderea ideii de viitor similară cu credința bolșevicilor că dincolo de paradisul comunist urma eternitatea… Dar fix această virulență a neacceptării posibilității narațiunilor „altfel” face din actualul regim neoliberal un alt(fel de) totalitarism, unul pe care europenii nu l-au (re)cunoscut până acum deoarece nu mai are chipul și asemănarea totalitarismelor zăngănitoare de arme, secere și ciocane din secolul XX, dar pe care cei mai exasperați dintre ei încep să-l recunoască drept ceea ce este cu adevărat. „Actualul prezent economic nu mai are nevoie de un viitor diferit, ci are în vedere, pur și simplu, eterna reproducere a aceluiași prezent îndeplinită la viteză tot mai mare, în concordanță cu creșterea tot mai vertiginoasă a profitului” (p. 107). Pentru Fusaro ieșirea Europei din impas nu se poate face fără ca politicul – care este prin definiție purtător de idealuri, adică de așteptări de viitor – să nu recapete controlul asupra economicului. Aici este cheia înțelegerii așa-zisului „euroscepticism” pe care-l privesc cu dispreț elitele noastre de pe Dâmbovița: acesta nu pretinde reîntoarcerea oarbă a Europei la perioada granițelor naționale, ci readucerea în prim-plan a Europei ca idee de viitor, nu ca racket cu mușchi al unui anumit oarecare mod de producție favorizat de prezent.
Dacă ar fi să aleg un capitol central al cărții, acesta ar putea fi, probabil, «Cele trei figuri dialectice ale capitalismului» (p. 117-126) în care autorul își propune să descrie dialectică internă a capitalismului din secolul XV până astăzi. Cheia capitalismului este propensiunea acestui mod de producție către nelimitat: acumulări nelimitate, creșteri de profit nelimitate etc. Teza – sec. XV-XVIII – este dominată de lupta pentru eliberarea de sub feudalism și ceea ce Marx numea „acumularea primitivă de capital”. Acum se pun bazele capitalismului ca metafizică a nelimitatului. Antiteza – sec. XVIII-XIX – este perioada în care capitalismul își inventează opusul, clasa proletariatului. Proletariatul însuși luptă pentru nelimitat, sub forma emancipării universale (a tuturor și a orice). Multiplele contradicții interne ale capitalismului se caracterizează prin diversele revoluții și lupte ale proletariatului. În cele din urmă sinteza – din 1968 încoace – este faza capitalismului târziu care începe odată cu… agitațiile din mai 1968 care, conform lui Fusaro, nu au reprezentat altceva decât momentul de cotitură în care contradicțiile istorice își încep disoluția și capitalul își impune dominația finală prin intermediul formei-marfă sau, cum ar zice Marcuse, prin reducerea omului la unica dimensiune a consumului. „Totul devine marfă și economicul devine unica sursă de sens, în forma monoteismului pieței.” (p. 125)
Fusaro folosește pe scară largă termeni cvasi-religioși (cum e și acest „monoteism” al pieței) atunci când caracterizează capitalismul contemporan care domină pe scară largă Europa (lumea occidentală în general) deoarece vrea să sublinieze ideea de fanatism, de talibanism al pieței fără de care capitalismul contemporan nu poate subzista. Dar ceea ce impresionează în mod deosebit la Fusaro este ușurința cu care jonglează cu termenii filozofici și cu care își sprijină argumentațiile proprii pe ideile unor mari gânditori din trecut. Este greu să-l așezăm într-o anumită tradiție filozofică deoarece gândirea lui seamănă mai degrabă cu o uriașă pânză de păianjen țesută pe umerii multor gânditori de orientări și din epoci dintre cele mai diverse: începând cu Platon (al cărui mit al peșterii este evocat la pag. 41 într-un argument despre libertatea individuală ca reflectare a adevărului și ca parte a libertății sociale) și terminând cu Fichte, Hegel, Marx, Heidegger, Marcuse sau Gramsci. Cititorului nespecializat multiplele referințe filozofice i se pot părea de-a dreptul năucitoare, făcând pe alocuri din lectura eseului Europa și capitalismul un adevărat exercițiu de anduranță, pentru că e greu să prinzi mizele fiecărui capitol, chiar ale fiecărei fraze, dacă nu știi măcar tangențial de ce sus-numiții (și nu numai) sunt importanți ca filozofi. Fusaro însuși, ca elev al lui Vattimo (marele filozof italian al postmodernismului) amestecă pe alocuri atât elemente vattimoniene (v. fragmentul despre „ambiția sistemului de a suprima diferențele”, p. 32) cu reale momente de frondă ale discipolului împotriva maestrului. Una peste alta, totuși, lectura este extraordinar de productivă pentru orice intelectual critic dotat chiar și cu un minim bagaj filozofic. Personal, sper că în viitor vom continua să avem acces, prin traduceri de bună calitate, la lucrările acestui interesant filozof italian care promite să devină un nume de referință printre gânditorii secolului XXI.
Nota red. Recenzie apărută inițial în revista «Argeș» nr. 8 (470) din august 2022
Lucian Sârbu. Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, «Balonul imobiliar», descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat «Adevăr și democrație» apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Preluare: Argumente și fapte
Autor: Lucian Sârbu
Adauga comentariu